Politicienii anchetați de DNA susțin că afișarea lor în public cu cătușe la mâini reprezintă un abuz deoarece prezentarea lor pe ecranele TV și în pozele din ziare reprezintă un atentat la demnitatea umană și un tratament umilitor în condițiile în care nu au o condamnare definitivă și irevocabilă. Au dreptate sau nu?

Stiripesurse.ro va prezinta jurisprudența în materie a Curtii Europene a Drepturilor Omului, cea mai înaltă instanță de drept din Europa, care poate întoarce orice decizie a unei instanțe din România.

Problema a fost ridicat la CEDO, într-un proces împotriva României, de catre fostul judecător Florin Costiniu, preşedintele Secţiei Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. El a fost condamnat în Romania pentru ca împreună cu Cătălin Voicu (ex-PSD), a fost de acord să traficheze influenţa pentru a interveni într-un litigiu la Curtea Supremă între compania lui Costel Căşuneanu (supranumit 'Regele Asfaltului', n.red.) şi Compania Naţională de Autostrăzi.

Costiniu s-a plans ca a fost umilit prin încătușare.

CEDO a spus ca 'Este interzisă ţinerea persoanelor încătuşate în poziţii nefireşti (în genunchi, culcate, etc.) după realizarea imobilizării, sau expunerea lor având cătuşele aplicate la vedere în locuri publice sau în sediile de poliţie pentru filmare (fotografiere) de către reprezentanţii mass-media' potrivit legislatiei Romaniei.

DECIZIA CEDO A FOST DE RESPINGERE INSA NU PE ELEMENTE DE FOND, CI PENTRU FAPTUL CA NU AU FOST EPUIZATE TOATE CAILE ROMANESTI DE ATAC. "(...) Curtea observă că reclamantul nu s-a plâns în faţa niciunei autorităţi naţionale (precum instanţe, parchet, centru de reţinere şi arestare preventivă sau poliţie) cu privire la tratamentul la care a fost supus", se arata in decizie.

EXTRAS DIN DECIZIE:

Secţia a treia

DECIZIE

Cererea nr. 22016/10

Florin COSTINIU

împotriva României

(…)

4. La 10 decembrie 2009, Direcţia Naţională Anticorupţie („DNA”) din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie („procurorul”) a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă. În special, s-a susţinut că reclamantul îi promisese lui C.V. (Catalin Voicu, n.red.) că îi va asigura lui C.C., (Costel Casuneanu, n..red), om de afaceri, un rezultat favorabil într-o cauză pendinte în faţa Înaltei Curţi, în schimbul unei sume de bani care îi va fi plătită reclamantului de către C.C. De asemenea, C.C., C.V. şi o a patra persoană au fost învinuiţi de săvârşirea unor infracţiuni.

(…)

6. La 8 aprilie 2010, ora 15.55, după ce l-a audiat din nou, procurorul a dispus reţinerea reclamantului pentru douăzeci şi patru de ore. Reclamantul a fost reţinut la sediul DNA. Ulterior, în ziua respectivă, a fost legat cu cătuşe de unul dintre coinculpaţi şi scos din clădire pe uşa principală, cu scopul de a fi transferat la un centru de reţinere şi arestare preventivă, unde a ajuns la ora 17.30, şi a fost reţinut în conformitate cu normele aplicabile.

7. Reclamantul şi coinculpatul de care era legat cu cătuşe au fost nevoiţi să urce într-o dubă de poliţie pe uşa din spate. A fost nevoie să se ajute reciproc să urce în dubă, în timp ce ziariştii se împingeau spre ei, dorind să obţină declaraţii. Au fost însoţiţi de ofiţeri de poliţie din cadrul forţelor speciale de intervenţie, care purtau măşti. Au fost prezente echipe de ziarişti şi de televiziune, iar evenimentele au fost intens mediatizate. O filmare cu arestarea reclamantului a fost transmisă în direct şi difuzată din nou în cadrul programelor ştirilor de seară de pe canalele principale. Fotografii cu acesta purtând cătuşe au fost, de asemenea, publicate în ziare.

8. Asociaţia Magistraţilor din România a emis un protest oficial privind încătuşarea reclamantului. Aceasta a susţinut că măsura în cauză nu fusese justificată, fusese abuzivă, contrară standardelor Convenţiei în materie şi fusese utilizată ca metodă de intimidare şi de discreditare a puterii judecătoreşti.

(…)

12. În cursul arestării sale preventive, de fiecare dată când a fost transportat de la centrul de reţinere şi arestare preventivă la Înalta Curte şi înapoi, acesta a fost adus pe uşa principală a clădirii, legat cu cătuşe de un coinculpat şi înconjurat de ofiţeri de poliţie mascaţi, fiind expus ziariştilor pentru a fi fotografiat şi filmat. Filmările realizate de ziarişti au fost ulterior difuzate.

B. Dreptul intern relevant

14. Utilizarea cătuşelor în cursul privării de libertate, inclusiv în cursul procesului, este interzisă în mod expres prin Legea nr. 275 din 20 iulie 2006 privind executarea pedepselor („Legea nr. 275/2006”), în afara situaţiilor excepţionale (art. 37). Cătuşele nu pot fi folosite ca sancţiune disciplinară (art. 71).

În conformitate cu art. 81 alin. (1) din Legea nr. 275/2006, organizarea şi funcţionarea centrelor de arestare preventivă sunt reglementate prin ordine comune adoptate de Ministerul Justiţiei şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor. Aceste ordine nu au fost încă publicate în Monitorul Oficial.

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aplicabil în principal în ceea ce priveşte privarea de libertate a persoanelor condamnate, a fost publicat în Monitorul Oficial la 16 ianuarie 2007. Acesta prevede că, în timpul deplasării, persoanele private de libertate sunt încătuşate doar în cazuri justificate (art. 101). Principiul care stă la baza folosirii mijloacelor de imobilizare, inclusiv cătuşele, este proporţionalitatea măsurii, care nu trebuie să depăşească ceea ce este absolut necesar (art. 197-198).

15. Prin Ordinul nr. 988 din 21 octombrie 2005, Ministerul Administraţiei şi Internelor a aprobat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea locurilor de reţinere şi arest preventiv din unităţile de poliţie ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Prin acelaşi act, Ministerul a abrogat Ordinul nr. 901 din 10 mai 1999 (pentru detalii privind acest ultim act, a se vedea Ali împotriva României, nr. 20307/02, pct. 46, 9 noiembrie 2010). Nici ordinul şi nici regulamentul aprobat de acesta nu au fost publicate în Monitorul Oficial, dar au fost diseminate prin căi ierarhice tuturor organelor de aplicare a legii.

Dispoziţiile relevante ale regulamentului în cauză privind utilizarea cătuşelor se citesc după cum urmează:

Art. 85

„Cătuşele [...] se pot folosi temporar la imobilizarea persoanelor private de libertate în următoarele situaţii:

(a) pe timpul deplasării la instanţele de judecată, parchete sau la penitenciar, ca măsură de prevenire a evadării, în cazuri temeinic justificate.

Art. 100

„În vederea efectuării transportului, persoanele supuse măsurilor privative de libertate se încătuşează [...]”

16. La 27 octombrie 2008, Inspectoratul General al Poliţiei a emis Procedura privind imobilizarea persoanelor. Această procedură nu a fost publicată în Monitorul Oficial, dar a fost distribuită organelor de aplicare a legii prin căile ierarhice.

Conform acestei norme, ca regulă:

„Imobilizarea este o măsură poliţienească cu caracter coercitiv, întreprinsă în scopul de a pune o persoană în imposibilitatea de a fugi sau de a se manifesta agresiv faţă de poliţist sau faţă de alte persoane, de a începe sau de a continua o acţiune violentă.

...

În toate situaţiile, folosirea mijloacelor de imobilizare pe cât posibil nu trebuie să depăşească nevoile reale pentru împiedicarea sau neutralizarea acţiunilor agresive.”

În ceea ce priveşte folosirea cătuşelor, norma prevedea:

„Încătuşarea este o măsură poliţienească de prevedere şi siguranţă care constă în aplicarea cătuşelor pe încheietura mâinilor unei persoane, în scopul limitării mobilităţii fizice a acesteia.

Încătuşarea se efectuează obligatoriu asupra [...] persoanelor arestate preventiv, pe timpul transferării sau escortării.

Este interzisă ţinerea persoanelor încătuşate în poziţii nefireşti (în genunchi, culcate, etc.) după realizarea imobilizării, sau expunerea lor având cătuşele aplicate la vedere în locuri publice sau în sediile de poliţie pentru filmare (fotografiere) de către reprezentanţii mass-media.”

Capete de cerere

19. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 3 din Convenţie, că a fost supus unui tratament degradant de fiecare dacă când a fost adus într-un loc public purtând cătuşe. Acesta a susţinut că statutul social, vârsta, greutatea sa, natura învinuirii (infracţiune non-violentă) şi conduita sa (cooperarea de bunăvoie cu autorităţile pe tot parcursul anchetei) nu justificau adoptarea măsurii în cauză. Acesta a considerat că i s-a încălcat dreptul la demnitate şi prin faptul că a fost legat cu cătuşe de un alt coinculpat şi a fost obligat să urce în maşină, în ciuda faptului că era evidentă dificultatea sa de a face acest lucru. De asemenea, s-a plâns că a fost înconjurat în mod constant de ofiţeri de poliţie mascaţi, aspect care a format o opinie publică greşită, conform căreia acesta era o persoană deosebit de periculoasă şi reprezenta o ameninţare serioasă pentru ordinea publică. În plus, s-a plâns că autorităţile au folosit uşa principală pentru a-l aduce sau scoate din diversele clădiri, de fiecare dată când a fost transferat, expunându-l astfel în mod public în faţa unui număr mare de ziarişti care l-au fotografiat şi filmat şi care ulterior au diseminat pe scară largă informaţii privind arestarea sa.

Reclamantul a considerat că atitudinea autorităţilor a demonstrat intenţia acestora de a-l umili, de a-l pune în situaţii neplăcute şi de a oferi în mod deliberat ziariştilor ocazia de a-l fotografia în astfel de situaţii.

În drept

A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie

22. Reclamantul s-a plâns că a fost umilit de fiecare dată când a fost adus într-un loc public purtând cătuşe. Acesta a invocat art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

1. Argumentele părţilor

23. Guvernul a invocat excepţia neepuizării căilor interne de atac. În opinia acestuia, reclamantul ar fi trebuit să depună fie o plângere cu privire la purtarea cătuşelor în public, în temeiul Legii nr. 275/2006, fie o plângere penală pentru abuz în serviciu sau pentru supunerea la rele tratamente împotriva ofiţerilor de poliţie care l-au expus presei.

24. Reclamantul a contestat eficienţa acestor căi de atac în situaţia sa particulară.

25. În ceea ce priveşte calea de atac oferită de Legea nr. 275/2006, acesta a susţinut că judecătorul competent să examineze acţiunile formulate în temeiul legii respective („judecătorul delegat”) putea să soluţioneze doar chestiuni care priveau centrul de reţinere şi arestare preventivă şi nu ofiţerii de poliţie responsabili cu transportarea persoanelor private de libertate, care făceau parte dintr-o altă structură; astfel, cauza sa nu era de competenţa judecătorului delegat ratione personae, cel puţin în intervalul 3.55 p.m.– 5.30 p.m. din data de 8 aprilie 2010, când a avut loc prima situaţie de transportare a acestuia în condiţii umilitoare (a se vedea supra, pct. 6). În temeiul art. 29 din Legea nr. 275/2006, acesta a susţinut, în continuare, că, cel puţin în timpul transportării sale de la parchet la instanţă, acesta nu se aflase în responsabilitatea unui centru de reţinere şi arestare preventivă şi, prin urmare, legea respectivă nu era aplicabilă ratione temporis în cazul său. În plus, acesta a luat act de faptul că Guvernul nu prezentase exemple de jurisprudenţă internă în care astfel de acţiuni au avut succes în faţa instanţelor interne.

26. În ceea ce priveşte plângerea penală, reclamantul a argumentat că, în ciuda numărului semnificativ de situaţii în care persoane publice au fost expuse în situaţii umilitoare de către autorităţi în cursul procedurilor penale, niciun procuror nu iniţiase vreodată anchete din oficiu; în plus, Guvernul nu a fost în măsură să prezinte nicio hotărre pronunţată de instanţele interne într-o cauză relevantă. Acesta a susţinut, de asemenea, că procurorii nu erau independenţi şi imparţiali, deoarece făceau parte dintr-o instituţie ierarhică şi erau subordonaţi, în cele din urmă, Ministerului Justiţiei. Acesta a invocat hotărârile Vasilescu împotriva României (22 mai 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑III) şi Pantea împotriva României (nr. 33343/96, CEDO 2003‑VI (extrase)).

27. În cele din urmă, reclamantul a afirmat că o acţiune introdusă în temeiul Decretului nr. 31/1954 nu ar fi avut şanse considerabile de reuşită. A făcut referire la Rotaru, citată anterior.

2. Motivarea Curţii

28. Curtea reiterează că regula epuizării căilor interne de atac, la care se face referire în art. 35 din Convenţie, obligă persoanele care doresc să aducă în faţa unui organ arbitral sau judiciar internaţional cauza lor împotriva statului să folosească întâi căile de atac puse la dispoziţie de sistemul juridic naţional, scutind astfel statele să răspundă în faţa unui organism internaţional pentru actele lor înainte să fi avut posibilitatea de a remedia situaţia prin intermediul propriului sistem juridic. Pentru a respecta această regulă, reclamantul trebuie să parcurgă în mod normal căi de atac disponibile şi suficiente pentru a permite repararea încălcărilor pretinse (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 51-52, Culegere 1996‑VI, şi Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25803/94, pct. 74-75, CEDO 1999-IV).

În continuare, aceasta reaminteşte că existenţa unor simple îndoieli ale reclamanţilor cu privire la şansele de reuşită şi eficacitatea căilor de atac interne disponibile, nesusţinute de probe concludente, nu constituie un motiv plauzibil pentru neutilizarea căilor de atac respective (a se vedea Kunqurova împotriva Azerbaijanului (dec.), nr. 5117/03, 23 iunie 2005, şi Guliyev şi Ramazanov împotriva Azerbaijanului (dec.), nr. 34553/02, 14 februarie 2006).

29. În ceea ce priveşte faptele prezentei cauze, Curtea observă că reclamantul nu s-a plâns în faţa niciunei autorităţi naţionale (precum instanţe, parchet, centru de reţinere şi arestare preventivă sau poliţie) cu privire la tratamentul la care a fost supus.

Totuşi, legislaţia naţională impune ca utilizarea cătuşelor să se limiteze la situaţii excepţionale şi să nu depăşească ceea ce este absolut necesar, plasând astfel principiul proporţionalităţii în centrul problemei respective (a se vedea supra, pct. 14). Prin urmare, reclamantul nu putea pretinde că este sigur cu privire la absenţa oricărei şanse de reuşită a unei plângeri privind folosirea cătuşelor. De fapt, având în vedere că nu a fost introdusă nicio plângere în faţa autorităţilor naţionale, a fost imposibil ca acestea din urmă să verifice legalitatea normelor şi a regulamentelor de punere în aplicare adoptate de executiv şi de poliţie, care par într-adevăr să fi transformat folosirea cătuşelor în timpul transportării persoanelor private de libertate într-o practică prestabilită (a se vedea supra, pct. 15 şi 16).

30. Curtea va examina posibilele căi de atac sugerate de Guvern, şi anume, o acţiune în temeiul Legii nr. 275/2006 şi o plângere penală.

31. În ceea ce priveşte prima cale de atac, Curtea ia act de argumentul reclamantului, conform căruia cel puţin cu prima ocazie, la 8 aprilie 2010, înainte să fi fost preluat oficial de centrul de arestare preventivă, dispoziţiile Legii nr. 275/2006 nu erau aplicabile în cazul său, deoarece nu se afla sub autoritatea centrului de reţinere şi arestare preventivă (a se vedea supra, pct. 6). Curtea observă, în continuare, că ordinele emise de poliţie şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor indică într-adevăr că orice transport între centrele de reţinere şi arestare preventivă şi instanţe intră în responsabilitatea poliţiei şi nu a centrelor de arestare preventivă. Totuşi, Curtea ia act, de asemenea, de faptul că instrucţiunile poliţiei interzic imobilizarea în poziţii nefireşti sau expunerea în public a persoanelor încătuşate (a se vedea supra, pct. 16 in fine).

Reamintind că nu are rolul de a examina dreptul naţional in abstracto (a se vedea Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A nr. 28), Curtea consideră, având în vedere elementele de care dispune, că reclamantul nu putea pretinde că este sigur de absenţa oricărei şanse de reuşită a unei plângeri formulate în aceste circumstanţe (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 29).

32. Reclamantul a contestat, de asemenea, eficacitatea unei plângeri penale drept cale de atac pentru abuzul în serviciu sau supunerea la rele tratamente. Acesta a argumentat, în principal, că procurorii nu ar fi independenţi şi imparţiali şi că autorităţile aveau obligaţia de a iniţia ancheta din oficiu.

33. Curtea observă că reclamantul nu a prezentat probe în sprijinul susţinerilor sale conform cărora procurorii nu erau independenţi şi imparţiali în acest caz particular. Curtea observă că, atunci când este nemulţumit de decizia procurorului, un reclamant poate depune o plângere înaintea instanţelor care sunt în cele din urmă competente să examineze fondul cauzei penale (a se vedea, printre multe alte hotărâri, Archip, citată anterior, pct. 22).

În orice caz, având în vedere că reclamantul nu a depus o plângere în faţa autorităţilor cu privire la situaţia sa, Curtea nu poate face speculaţii cu privire la rezultatul pe care l-ar fi avut o astfel de plângere. Reclamantul din cauza Archip (citată anterior, pct. 10-11 şi 16-24) a depus o astfel de plângere penală împotriva ofiţerilor de poliţie care, pentru câteva ore, îl legaseră cu cătuşe de un copac în curtea secţiei de poliţie, iar respectiva plângere a fost examinată pe fond de instanţe; simplul fapt că a fost respinsă în cele din urmă de către instanţele interne nu face o astfel de plângere ineficientă în sensul Convenţiei.

34. În ceea ce priveşte al doilea argument prezentat de reclamant, simplul fapt că autorităţile ar fi putut examina situaţia din proprie iniţiativă nu scuteşte reclamantul de obligaţia de a aduce în atenţia acestora chestiunea în cauză. În fapt, reclamantul încă mai poate să depună o plângere în faţa autorităţilor şi să le ofere astfel ocazia de a aborda chestiunea, având în vedere că nu s-a împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penale în cazul unei plângeri penale. Doar procedând astfel, reclamantul va respecta principiul subsidiarităţii care stă la baza aplicabilităţii Convenţiei.

35. Pentru toate aceste motive, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să depună o plângere în faţa autorităţilor cu privire la faptul că a fost ţinut încătuşat în locuri publice.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie pentru neepuizarea căilor interne de atac"