Premium
Vali Orţan este inegal în „Glonţul predestinat”, editura Grinta, 2015. Marian Drăghici îşi turează generozitatea cînd vede, pe coperta ultimă a cărţii, că ne aflăm în faţa unui „act de terorism poetic pur, istoric asezonat, absolut de invidiat.”
La remorca marilor teme ale literaturii, îndeosebi dragostea şi moartea, autorul încearcă să-şi găsească o voce poetică, bruiată de nefericiri alde „cenuşa cuvintelor”, „foşnetul lacrimilor”, „umbra păsării”, „tîmpla pietrei”, etc. Se salvează într-o anumită proporţie apelînd la ironie şi sarcasm, cînd „pînă şi crucea purtată între sîni de femei/ nu-i decît credinţă ce-ndeamnă la păcat”, iar actul naşterii developează refuzul- „ în ziua facerii mele/ nu s-a întîmplat nimic./ era o zi atît de meschină/ încît nu am vrut să o văd./ nu mă interesa/ mama plîngea, iar tata/ plimba placarde./ într-un tîrziu,/ s-a terminat defilarea./ avînd şi tată,/ am hotărît s-o scap/ pe mama de mine,/ am scos un picior/ şi-am pipăit aerul:/ hmm! cald şi lipicios!/ codindu-mă,/ mi-am luat inima în dinţi/ şi mi-am băgat amîndouă/ picioarele/ în lume. (naştere)”. Dragostea e un reper, „îmi aşez obrazul/ pe pîntecul tău,/ ascultînd viaţa/ dinainte de viaţă.”, în aceeaşi măsură în care „femeile sunt nişte/ animale./ dacă nu ştii să le îmblînzeşti,/ te muşcă,/ te zgîrie,/ te trimit la dracu’ şi/ la mamă-sa.”; oricum, „tu stai în cealaltă parte a oraşului/ şi locuieşti în liniştea mea./ sunt atîtea biserici/ pe drumul ce duce/ de la mine la tine,/ (…)/ îţi urmăresc tăcerea/ mergînd din biserică/ în biserică./ într-un final, vom învăţa/ să ne rugăm în tăcere.”
Deşi “e-atît de frig că a-ngheţat şi fumul”, Orţan scrie strident că “e timpul să te cer de nevastă!/ vremea cireşelor la urechi/ a trecut./ ce-ai zice de mere?/ un colier de mere putrede/ te-ar prinde de minune./ spune „da”!,/ apoi vom putea muri liniştiţi./ nimeni n-o să bage de seamă. (logodnă)”.
Să auzim de mai bine!
