Premium
Liderul Pieței Universității, Marian Munteanu, a acceptat să facă pentru PoliticScan o analiză a mediului politic și a celui social-economic din ultimii 25 de ani. În această săptămână veți putea citi zilnic, doar pe politicscan.ro, fragmente din interviul acordat în exclusivitate.
Ce ați lucrat după 91 și până în prezent, pentru că dumneavoastră ați dispărut din zona publică și atunci poate mulți ar trebui să știe ce s-a întâmplat cu dumneavoastră, care a fost activitatea profesională?
În primii ani după terminarea facultății nu am avut decât mici colaborări, hai să zicem de tip jurnalistic, pe ici, pe colo, pentru simplul motiv că nu mă angaja nimeni. Aveam atunci o anumită notorietate, mă luptasem cu regimul aflat la putere, care controla total instituțiile de stat, inclusiv segmentul cultural-educațional în care m-aș fi putut încadra, potrivit pregătirii mele. Eu eram pregătit să rămân în facultate, acesta a fost de la bun început planul meu de carieră, îmi doream să fiu profesor. Nu a fost posibil. „Elita” politică de atunci, atât de la putere cât și din opoziție, avea toate motivele să nu mă dorească în vreo instituție a statului. Slugile puterii mă urau de-a dreptul, din motivele cunoscute, dar și în zona opoziției democratice, mai cu seamă în gruparea așa-numitei „elite” culturale mă „bucuram” de destule dușmănii, unele aproape isterice. Mă despărțisem în termeni reci, eufemistic vorbind, de conducerea Alianței Civice, care o apucase pe o cale greșită, după opinia mea, ignorând și/sau disprețuind valorile identitare, istorice și spirituale românești. Deci, în instituțiile controlate de aceștia iarăși nu aveam ce căuta. Așa că, după trei ani de bâjbâieli și mari dificultăți, am realizat că singura șansă care îmi rămăsese era să-mi creez un vehicul economic propriu. (Căci plecarea din țară nu a fost niciodată, pentru mine, o opțiune demnă de luat în considerație.) Am înființat, într-un mic apartament de bloc luat cu chirie, o agenție de resurse umane. Am mers pe acest drum întrucât era un domeniu oarecum apropiat de aria mea de pregătire – sunt de formație etnolog, antropolog – dar căpătasem și o anumită experiență în anii în care am organizat și condus Liga Studenților. La început era ceea ce s-ar numi o afacere de familie, mă ajutau frații mei și doi-trei prieteni foarte apropiați, aceasta și din motivul că a trebuit să treacă ceva timp până să putem produce și bani de salarii. Primele luni am lucrat toți pe gratis. Apoi au apărut primii clienți, echipa apoi s-a mărit, firma a crescut încet, dar sigur, am angajat noi și noi oameni tineri care, după doar 5 ani, au putut prelua frâiele agenției. Astăzi, după mai bine de 20 de ani de activitate, suntem una dintre agențiile cele mai puternice din România și singura mare entitate de profil cu capital integral românesc. Agenția are birouri în toate regiunile țării și în vreo patru țări din jur, are o cifră de afaceri de peste 10 milioane de Euro și, lucrul cel mai important, echipa ei îi cuprinde pe cei mai redutabili profesioniști în resurse umane din România.
Ați reușit să vă faceți un business de succes?
Cel mai mare succes a decurs din faptul că am susținut și promovat tineri competenți, serioși și cinstiți. Dezvoltarea firmei li se datorează lor în primul rând; de altfel, eu m-am retras de la conducere încă din anul 2000. De atunci colaborez doar la rezolvarea unor proiecte mai speciale (design și diagnoză organizațională, recrutări la nivel de top management sau în activități externe,). Agenția noastră are cea mai stabilă, mai performantă și mai sudată echipă de profesioniști de pe piața românească de resurse umane. Pot spune că firma nu are simpli angajați, ci este aproape o familie, un grup de colaboratori și buni prieteni; câțiva lucrează aici de 20 de ani iar cei mai mulți au peste 10 ani vechime la noi! Toți cei care formează actuala conducere a firmei erau studenți sau proaspăt absolvenți când s-au angajat la noi, inclusiv actuala directoare a firmei, care a devenit și acționar majoritar, dezvoltarea agenției datorându-i-se în bună măsură. Eu mai dețin, în acest moment, 29% din acțiuni.
În timp, am mai participat, sporadic, și la alte firme, dar de mici dimensiuni, cu activități editoriale, studii sociologice, publicitate. Cu cărțile nu am avut succes deloc, la sondaje am renunțat în favoarea unor tineri specialiști care sunt mai buni decât mine în acest domeniu, iar agenția de publicitate a fost falimentată de o campanie de denigrare – una din cele multe pe care am fost silit să le suport în acești 25 de ani. Ziarul „Evenimentul Zilei” în 97 sau 98, a publicat pe prima pagină, cu litere mari, un articol în care spunea că facem comerț cu... armament. O mizerie. În momentul acela contractele noastre s-au pulverizat brusc! Cine ar fi dispus să-și facă publicitate cu o firmă care, cică, vinde arme? Mi-a părut rău, dar nu pentru pierderea mea, ci pentru munca echipei, distrusă de niște ticăloși... Asta e viața!
A fost una din minciunile apărute în spațiul public pentru discreditarea dvs? A fost o comandă politică?
Evident. Au dat dezmințire, dar după câteva zile, două rândulețe ascunse în interiorul ziarului. Cică ar fi fost o ... eroare de documentare !!! O bătaie de joc.
A fost comandă, desigur! Bănuiesc că făceau din astea așa, preventiv, să lichideze orice virtual competitor politic. Se cam răsuflase povestea cu legionarismul și a trebuit să fie inventeată o altă aberație. Că și prostia cu extremismul tot așa a fost. Articole scrise în zeci de ziare, și de stânga și de dreapta, că eu aș fi... legionar. Toate publicațiile, de la „Adevărul” la revista „22” se întreceau, cu o deloc nevinovată inventivitate (că argumente, evident, nu existau), să mă eticheteze în fel și chip. Și atunci, ce să vezi? Președintele României, Iliescu, și președintele Parlamentului se apucă și ei să facă o plângere penală împotriva mea, acțiune întâmpinată cu urlete de satisfacție din toate părțile democraturii dâmbovițene. Au urmat, firește, interogatorii, anchete...
Aveați încă notorietate mare și puterea vroia să vă discrediteze?
Da, dar nu doar puterea, ci și așa zisa „opoziție”, sau măcar o parte a ei. Totul a durat un an și ceva. Când procurorul general Vasile Manea Drăgulin a comunicat rezultatul anchetei, arătând că acuzațiile sunt nefondate și că nu există nimic condamnabil în activitatea mea, s-a așternut brusc tăcerea. Presa „democrată“ fie a „omis” să publice comunicatul procuraturii, fie l-a plasat undeva ascuns, într-un colț de pagină, cu litere mititele. Noroc că doamna Domnița Ștefănescu l-a consemnat în lucrarea sa, excepțional de documentată și corectă, „11 ani din istoria României”; e singurul loc în care apare această clarificare. Dar denigrările au mai fost și sunt încă reluate, când și când, fiind falsificate și răstălmăcite aspecte ale biografiei mele: legătura de suflet cu dascălul meu, Petre Țuțea, respectul pe care l-am avut întotdeauna față de toți, absolut toți deținuții politici, activitățile cultural-politice ale Mișcării Pentru România ș.a.m.d.
Au fost niște atacuri concentrate atunci împotriva dumneavoastră și nu ați ieșit deloc să comunicați.
Ba da, dar nu-mi publicau nici măcare elementare replici, îmi măsluiau cuvintele... Era mai mult decât un blocaj de presă, erau și falsificări, unele grosolane de-a dreptul. Începând cu perioada de după 91-92, când începuse Convenția, până nu demult, mă scoseseră complet din dezbatere. S-a mers până acolo încât erau răspândite sau se puneau proiecții cu filmul lui Stere Gulea „Piața Universității”, din care tăiaseră aparițiile mele.
Practic dumneavoastră nu ați avut niciun sprijin, în acel moment, de la CDR. Era doar o încercare a lor de lipire de imaginea dumneavoastră.
Da, aveți dreptate, așa este. Au folosit minciuna aia penibilă cu dl Emil Constantinescu care ar fi ... deschis balconul Universității, puneau imagini cu mine în campania lor electorală... Complet dezonorant. Și azi mă întreb cum de a acceptat dl Constantinescu să se lase antrenat în așa ceva. S-au făcut de râs. Așadar, nu numai că nu a fost un sprijin, a fost o ostilitate totală. Ba mai mult, campania de dezinformare și de denigrare a fost sporită masiv, ceea ce făcea oricum și FSN-ul, dar ei erau mult mai credibili. Că dacă m-ar fi înjurat doar neo-bolșevicii de la Adevărul, ar fi fost OK. Dar scriau și ziare considerate anti-FSN - deși ele nu erau anti-FSN, între noi fie vorba, dar nu mă credea nimeni. Deci când anumiți membri ai „elitei” făceau aranjamente cu gruparea Brucan- Roman în 90, dacă eu m-aș fi dus în Piața Universității și aș fi dezvăluit treaba asta, mulți ar fi zis că am înnebunit, că am luat-o razna. Oamenii nu aveau de unde să știe adevărul, iar eu nu dispuneam de nici un mijloc de a lupta împotriva acestei noi „monstruoase coaliții”. Ia gândiți-vă nițel: Cum vă explicați că nici un ziar important al așa zisei opoziții nu a publicat comunicatul meu prin care anunțam că demisionez din funcția de președinte al Alianței Civice? Nici azi pe site-ul Alianței Civice nu se suflă o vorbă despre demisia mea. Au mințit 25 de ani. Și nu doar prin omisiune. Și așa, că veni vorba: vă amintiți de vreo clarificare a dosarului Mineriadei în timpul administrației Constantinescu și al guvernării CDR ?
(va urma)
