Premium
Editura Apostolia a Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale a publicat o nouă ediție a Jurnalului fericirii de Nicoale Steinhardt în limba franceză. Aceasta păstrează traducerea excepțională realizată de Marily le Nir și prefața lui Olivier Clément, la care adaugă note de subsol consistente și o postfață alcătuite de Michel Simion, fiul unuia dintre prietenii Monahului de la Rohia.
Michel Simion spune că a îngrijit noua ediție fiindcă a simțit nevoia să le ofere cititorilor din afara culturii române contextul adecvat. Prima ediție, din 1996, era epuizată de mult, iar interesul stârnit de traducerea volumului Dăruind vei dobândi în franceză sugera nevoia unei noi ediții a Jurnalului, scrie basilica.ro.
„Am tradus și publicat în 2017, tot la Apostolia, volumul de predici Dăruind vei dobândi (Donne et tu recevras). Cartea a avut mai mult succes decât credeam”, povestește Michel Simion.
„Un prieten spaniol agnostic, care vorbește franceza ca a doua limbă, a fost profund impresionat. Iar o italiancă, o catolică practicantă de altfel, mi-a spus că mă voi mântui doar pentru că am tradus această carte.”
Evident că mântuirea este personală și niciodată sigură, spune traducătorul, dar expresia cititoarei spune multe despre efectul textului asupra publicului din afara Ortodoxiei și din afara culturii române. Michel Simion crede că scrisul lui Steinhardt îi vorbește omului modern pe înțelesul lui.
„După ce am tradus predicile din Dăruind vei dobândi, am fost invitat la France 2 TV și Radio France Culture. Eu am spus atunci că nu aceasta este cartea lui fundamentală și am vorbit foarte mult despre Jurnalul fericirii”, își amintește traducătorul.
„Coleg” de tortură cu Hristos Însuși
Michel Simion spune că în Jurnalul fericirii sunt mai multe niveluri de lectură. La primul nivel este povestea arestării și a pușcăriei și cât de rău era comunismul. „Al doilea nivel este refuzul lui de a deveni asemenea lui Iuda”, spune Michel Simion.
„Știu de la tata că Steinhardt, când încă nu era botezat, a făcut o rugăciune în timp ce Securitatea îl bătea: «Doamne, Iisuse Hristoase, uite, acum suntem doi evrei colegi de suferință. Uite, acum iar mă vor tortura, iar mă vor bate și Ție Ți-au făcut același lucru. Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mă să nu cedez».”
Securitatea încerca să ofere un exemplu în contextul revoltelor de la Budapesta și ancheta grupul intelectualilor din care făceau parte filosoful Constantin Noica și scriitorul Ion Pillat. Au, fost, practic, anchetați pentru că citeau cărți interzise de regimul comunist: Hegel, Cioran, Eliade.
Lui Steinhardt cel mai teamă îi era să nu cedeze și să dea nume, pentru că tatăl lui îl sfătuise să nu o facă.
„Aparent, anchetatorii nici măcar nu-i cereau mare lucru”, subliniază Michel Simion. „Îi cereau să fie martorul acuzării, să confirme ceea ce Securitatea știa deja. Securistul care îl bătea îi spunea: «Toți ăștia arestați sunt legionari. Tu, dobitocule, nu poți să fii legionar».”
„Din momentul în care a spus rugăciunea aceea, nu a mai simțit nimic. Această rugăciune, aparent impertinentă, în care Steinhardt se făcea egal cu Mântuitorul, a fost ascultată”, adaugă Michel Simion. „Iar refuzul de a deveni Iuda l-a adus la botez, l-a adus la creștinism, l-a adus în monahism.”
Michel Simion mai spune că al treilea nivel de lectură al Jurnalului este că pușcăria, asumată așa cum a făcut-o Steinhardt, nu a fost o pedeapsă, ci o fericire: „Te poți mântui prin suferință. Am fost întrebat ce înseamnă felicité, un cuvânt mai arhaic în franceză. Un fel de beatitudine, am zis”.
Michel Simion l-a cunoscut pe Steinhardt când avea aproximativ zece ani. Viitorul monah de la Rohia ieșise din pușcărie și îl vizita pe tatăl său, Paul Simionescu.
„Era foarte slab, vorbea foarte repede și era mereu foarte grăbit, ducând sau aducând cărți. Părea un om căruia, spre deosebire de noi, nu-i mai era frică de nimic. De la tata împrumuta Filocalia, Pelerinul Rus și altele asemenea, pentru că tata avea o bibliotecă foarte frumoasă.”
Autorul Jurnalului fericirii venea la ei la masă sau ca să împrumute lemne de foc. „Țin minte că tata m-a certat îngrozitor odată, când am râs văzându-l cum aduna firimiturile de pe masă și le mânca. Tata mi-a explicat cât de mult sufereau de foame cei din închisoare.”
Mesaj pentru omul de azi
„Pentru mine, faptul de a-l traduce și a-l face cunoscut pe Steinhardt în Franța este onoarea vieții mele”, mai spune Michel Simion despre Dăruind vei dobândi (Donne et tu recevras).
Nu a fost ușor, „pentru că trece, în aceeași predică, uneori chiar în aceeași frază, de la un limbaj foarte popular, foarte direct, foarte oral, la un nivel foarte înalt și subtil de teologie sau de filosofie sau de literatură. Se poate în română, dar cu franceza, mai riguroasă și mai puțin plastică, nu te poți juca la fel”.
El adaugă: „Consider că Jurnalul fericirii este la nivelul lui Dostoievski, al lui Soljenițîn. E mai greu de citit decât ele și sunt foarte multe incursiuni în cultura și istoria românească. Dar, cu note de subsol și cu explicații, este tulburător. Cunosc persoane în Franța care se gândesc în mod serios la Ortodoxie după această lectură”.
Astfel, implicarea unei edituri ca cea a Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale în reeditarea acestui jurnal de convertire arată deschiderea Ortodoxiei către un altfel de apostolat, care le vorbește tuturor într-o Europă însetată de mesajul lui Hristos.
„Lui Steinhardt nu-i pasă că ești catolic sau ortodox: el vorbește despre Iisus Hristos și o face atât de bine, atât de frumos și de înduioșător, încât ajunge la sufletul omului modern”, concluzionează Michel Simion.
Iar aceasta le poate deschide cititorilor ochii asupra Comorii ascunse în Ortodoxie: Hristos Însuși.
Jurnalul fericirii a mai fost tradus în italiană, spaniolă, engleză, portugheză, greacă, maghiară, ebraică și, de curând, și în germană.
