Premium
De la publicarea comunicatului privind decizia Curții Constituționale care limitează rolul președintelui în numirea procurorilor șefi am văzut opinii care susțin că, deși este profund obiecționabilă, opinia CCR trebuie respectată cu sfințenie pentru că, dacă nu, se prăbușește întregul edificiu al statului de drept.
Acest opinii sunt, în general, exprimate de juriști care, prin natura profesiei, trebuie să considere că statul de drept există. Eu, însă, nu cred și nu am crezut niciodată că România este un stat de drept complet. Evident, din anii ‘90 și până astăzi au fost făcute progrese majore – sper că nimeni nu neagă asta. Dar, în continuare, pentru cei ce ajung în straturile foarte rarefiate ale puterii, legea poate deveni flexibilă și imprevizibilă.
Exemplul maximal, cred, este decizia care a hotărât că referendumul consultativ este totuși un referendum obligatoriu. În același timp, însă, spune implicit Curtea, referendumul consultativ care este obligatoriu nu este de fapt obligatoriu în sensul că nimeni nu poate impune Parlamentului în termen pentru aplicarea lui. Curat constituțional. Istoria Curții conține și alte momente contestabile cum ar fi saga pozițiilor privind alegerea președinților celor două Camere, celebra erată constituțională din 2012 și multe altele.
Dacă România oricum nu este un stat de drept până la capăt, nu orice gest poate pune în pericol edificiul legal în vigoare. Edificiul este de multă vreme strâmb și instabil. Nu orice cărămidă în plus îl sprijină cu adevărat și nu orice cărămidă extrasă îi primejduiește cu adevărat echilibrul.
Altfel spus, pot exista situații în care respectarea deciziilor CCR poate fi mai degrabă un obstacol decât un ajutor în respectarea principiilor constituționale sau a Constituției însăși.
Pornind de la această filosofie am susținut în 2012 referendumul de demitere a președintelui de atunci, Traian Băsescu. Nu mi-am imaginat nici o clipă că Uniunea Social Liberală este o coaliție de cavaleri ai dreptății și îmi este clar că a existat cel puțin o conspirație de a ocoli Constituția. Dar, deși dubios din punct de vedere constituțional, referendumul de atunci a restabilit echilibrul ... constituțional între un Parlament slăbit și președintele Traian Băsescu care devenise un soi de superputere executivă.
Astăzi trebuie să îmi pun o întrebare similară. Dacă președintele Iohannis refuză să pună în aplicare decizia CCR, acest refuz duce la un mai bun sau la un mai rău echilibru între puterile statului?
Pare destul de evident că, atât în teorie cât și în practică, vechiul aranjament legal, care garantează un rol atât Guvernului cât și Președintelui are cele mai mari șanse de a garanta procurorilor independența. Întâmplător sau nu, perioada de glorie DNA coincide aproximativ cu perioada în care Președinția și Guvernul erau deținute de două puteri politice distincte.
Pe partea negativă, trebuie să discutăm dacă nu cumva președintele creează un precedent periculos arogându-și dreptul de a decide care hotărâri ale CCR trebuie aplicate și care nu. Din fericire, însă, această problemă nu este una reală.
Dacă președintele Iohannis refuză emiterea unui decret de revocare, refuzul său nu este definitiv. Parlamentul are posibilitatea de a suspenda președintele în vedere demiterii și, în perioada suspendării, să aplice decizia.
Dar la ce bun, veți putea întreba, să riști procedura de suspendare dacă victoria nu îți este asigurată.
Avantajele câștigate de președinte în relația sa cu Guvernul și Parlamentul sunt unele de natură politică. Dacă decizia CCR este aplicată fără crâcnire, atunci PSD o va prezenta electoratului său ca fiind ceva obișnuit, previzibil și în linie cu precedentele.
Dacă, însă, președintele nu cedează fără luptă, atunci PSD este pus în situația delicată în care trebuie să explice electoratului său de ce a generat o criză politică ignorând tradiția de împărțire a puterii. Iar electoratul PSD, se știe, este tradiționalist și iubitor de liniște.
În cel mai bun caz (din punct de vedere al președintelui) ne întoarcem la situația din primii ani ai mandatului când avea susținere inclusiv printre alegătorii Partidului Social Democrat și, cu această susținere, putea să țină PSD sub control.
Nu spun, în acest articol, că președintele Iohannis trebuie neapărat să sfideze decizia CCR. Există mai multe argumente care trebuie luate în calcul când se ia o asemenea decizie. Spun doar că o criză politică, pe fondul actualei erodării a calității guvernării, nu este neapărat o catastrofă pentru România. Poate chiar dimpotrivă.
