Premium
"Lumea e un stabiliment de boli psihice, arondat unui birou de întrebări ridicole, fără răspuns, prin care bântuie personaje stranii".
Fiu al poetului Ionel Ciupureanu, Dan Ciupureanu (născut în 1983) a câștigat concursul de debut al Editurii Vinea în 2014, cu volumul "Efectul calmantelor", pentru care a primit Premiul pentru debut în poezie al revistei Tiuk!. În 2015 a publicat volumul de poezii "Liderul grupei mici de la grădinița de stat nr. 2". În 2016 i-a apărut în Franța "Les jeux paralympiques", poeme, în traducerea Carinei Nedov. Primul său roman, "Omar și diavolii" (Polirom, 2017), a fost nominalizat la secțiunea Tînărul prozator al anului 2017 în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. A mai publicat poezie, teatru și proză scurtă în numeroase reviste literare din România, Germania și Franța, a regizat mai multe scurtmetraje, dintre care "La danse, O tragedie" și "Les émigrants" au fost selecționate la festivaluri din România, Spania și Italia. Locuiește în Franța. Romanul pe care îl semnalăm astăzi este al doilea, scris, ca și primul, susține autorul, pe telefon, potrivit mediafax.ro.
Acest al doilea roman continuă aventurile personajelor din primul, cuplul Ian şi Roxana. Ian, alcoolic și ușor nebun, lucrează într-un hotel în Paris şi, în timp ce spală un WC, primeşte un telefon şi află că mama lui a murit. Știrea îl aruncă într-o nouă transă de nebunie, care se dezvoltă ca un vârtej. Autorul reușește să creeze o lume a nebuniei cât se poate de veridică. Urmează un drum fantasmagoric spre casă, o parte făcut cu balonul, presărat cu discuţii la telefon cu mama decedată, apoi firele se întrepătrund cu ceva ce s-a întâmplat în urmă cu mai mulţi ani. Ian trece pe la dezalcoolizare, îşi întâlneşte trecutul, prezentul şi viitorul.
"Lumea e un stabiliment de boli psihice, arondat unui birou de întrebări ridicole, fără răspuns, prin care bântuie personaje stranii", precizează pe coperta a patra Radu Aldulescu. Singurele momente care înnoadă legătura cu realitatea sunt gândurile fetiței sale Alexandra.
Romanul e unul cu final deschis.
Citește și: Pandemia a LOVIT în piața imobiliară: cu cât au SCĂZUT prețurile imobilelor din marile orașe
Un exemplu de stil: "Aș putea începe cu începutul, însă nimeni nu știe cu adevărat unde a început, nici chiar Dumnezeu, altfel îmi spunea, altfel aș fi luat-o de la început în fiecare dimineață de după fiecare sfârșit, însă viața nu începe din nou, ci se termină de mai multe ori, să zicem zilnic, să zicem săptămânal, să zicem și să nu mai zicem, căci prea multe spunem în zadar. Sunt la serviciu, tocmai am postat ceva haios despre cimitir și moarte, un banc. Umor negru, macabru. De altfel, se râde mult la bancurile morbide – terminale – Terminus Paradis – bancuri mortale cu morți care mor, cu morți care râd, care dansează, care fluieră, care cântă sau le fac cu ochiul școlărițelor. Alo? Alo! Ce faci? Ce să fac? Ești bine? Nu știu cum sunt, curăț o cameră… La ce te gândești acum? La veceul în care bag peria, de fapt mă gândesc la cei care lasă urme de căcat și la cei care nu lasă! Care o fi diferența? Cred că nu e nici o diferență, toți lasă urme, numai că unii șterg, altfel ar trebui să fii un maestru al căcării… Dar eu nu las urme! Cred că nici Emily Dickinson nu lăsa. Cine e aia? O poetă care s-a sinucis. De ce s-a sinucis? Nu știe nimeni, unii ar zice că de singurătate. Eu nu pot fi singură niciodată, mereu apare cineva. Emily nu era ca tine. De fapt, nici nu s-a sinucis, deși e ca și cum s-ar… Deci și tu crezi ce zic alții… Tot ce se poate, stai să frec căcatul, te sun în zece minute. Bine, să suni! Pa! Chiar așa, viețuitoarele de ce s-or căca? Probabil prima a zis <> și toate s-au luat după ea, îmi răspund, dar să murdărești veceul, nici măcar intenționat, e peste limita toleranței, admițând că, deși pisica îl îngroapă, totul pe lumea asta e omenesc, cum ar spune cel mai sensibil dintre noi. Eu nu sunt sensibil – dacă nu mă întreba Roxana la ce mă gândesc, probabil aș fi uitat de acest gând fugar printre milioanele de revelații pe care le am în timp ce muncesc. Uitați, chiar acum pun două pahare de plastic ambalate, două săpunuri, două șampoane și două geluri de duș. Poate vă întrebați la ce servește fiecare, cum și eu m-am întrebat, însă vă mărturisesc cu mâna pe inimă că numai paharul de plastic e folosit ca suport pentru periuța de dinți și, chiar dacă îl atingi foarte puțin, se răstoarnă, fiind prea mic pentru o periuță atât de lungă. Vedeți pe¬riuța roșie a acestei curve mexicane? Ei bine, la ce folosește lun¬gimea ei? Vă spun eu: lungimea ei este gândită cu precizie pentru a nu intra cu totul în budă când îi freci căcatul cu ea – omenesc!"
Dan Ciupureanu - "Biroul de Întrebări Ridicole". Editura Polirom, colecția Egoproză. 198 pag.
