Premium
Avem niște idealuri democratice. Cum procedăm?
Un partid poate funcționa foarte bine într-o democrație modernă fără ca el însuși să fie prea democratic înlăuntrul său. Până la urmă, scopul partidului este să ofere reprezentare iar reprezentarea se măsoară în voturi. Există o selecție naturală care lucrează împotriva partidelor care nu ne conving că ne reprezintă în schimb nu există o selecție naturală care să lucreze împotriva partidelor „nedemocratice”.
Democrația internă în partide, atâta câtă este vine mai degrabă ca răspuns la întrebarea clasică „cine îi păzește pe cei care păzesc”. Într-adevăr măsura succesului sunt voturile. Dar cine spune, pentru un partid dat, câte voturi pot fi considerate un succes. Trebuie să existe un judecător la final și acesta este congresul întrunit (mai mult sau mai puțin) liber.
În plus, desigur, un partid mai „democratic” trezește un anume tip de încredere în rândul alegătorilor. Dacă liderii se supun „poporului de partid” încă de acum, putem gândi, avem o șansă mai mare să continue să se supună poporului și după ce vor ajunge la putere.
Motivele de mai sus sugerează că este util pentru majoritatea partidelor este util să aibă o anumită „cantitate” de democrație internă. Există și alte teze care spun că democrația internă (uneori înțeleasă ca dictatură a majorității) este un bun în sine. Ei spun că un partid va fi cu atât mai bun cu cât este mai democratic că democrația de partid crește șansele atât la câștigarea alegerilor cât și la bune guvernare și, în consecință, că noi ca alegători ar trebui să fim în mod particular atenți la procesele democratice din interiorul partidelor.
Cum am zis mai sus, partidele oferă anumite servicii și îndeplinesc anumite funcții politice. Reprezentarea este o asemenea funcție, alături de coerență. Alegătorul când se gândește la un partid vrea să știe că acesta nu și-a schimbat caracterul din senin și fără motiv de când s-a gândit la el ultima dată.
Funcția democratică nu crește stabilitatea unui partid, am putea spune chiar dimpotrivă. Și, cu cât democrația se exercită în mai multe foruri, cu atât probabilitatea de decizii incoerente crește. Un partid are în mod tipic 2-3 foruri naționale, 42 de filiale județene + Diaspora, organizații de sector care pot fi la fel de puternice ca unele județe plus foruri specializate (organizațiile de femei și de tineri fiind comune). Mai multă democrație internă poate însemna că organizațiile locale pot propune idei opuse celor ale partidului și, eventual, pot promova în Parlament lideri cu idei deviante de la oferta partidului. Chiar presupunând că organizațiile locale vor să urmeze linia de partid (și știu care este acea linie), libertatea de vot vine la pachet cu libertatea de gândire și expresie. Mai multă democrație poate însemna că orice lider de partid poate spune orice. Ori, chiar dacă nu se vorbește în numele întregului partid, excesul de dizidență poate dilua identitatea partidului în ochii alegătorului.
De aceea, în orice partid, există diverse forme de „agenți de conformitate”. Secretarul general centralizează organizarea, departamentul de comunicare centralizează comunicarea, party-whip-ul centralizează pozițiile în Parlament. Cel mai înalt agent de conformitate este, desigur, însuși liderul de partid. Aceștia pot ajunge în respectivele poziții mai mult sau mai puțin democratic. Dar odată ajunși acolo legitimitatea lor internă ia o anumită turnură tehnocratică, bazată pe rezultate. La finalul mandatului nu te întreabă nimeni câte voturi interne ai câștigat ci cum ai purtat luptele externe. Câte voturi ai adus, câte bătălii parlamentare ai câștigat, câte crize ai ținut sub control, câte organizații ai revigorat.
Iar de aici apare un conflict de legitimitate. Agenții maximei democrații (în special de factură majoritistă) sunt, inevitabil din punct de vedere al teoriei probabilității, agenți ai haosului. Organele de conducere tind să devină agenți ai disciplinei care câștigă alegeri. Iar baza vrea și ca doleanțele ei să fie auzite, să se câștige și alegeri și, dacă se poate, să nu fie nevoită să își bată capul cu contradicții filosofice.
Cum rezolvăm acest conflict? Construcția de reguli interne complexe nu ajută. Sau, mai precis, ajută până la un punct după care, dacă nu intervin și alți factori poate ajunge chiar să încurce.
Nici disciplina și nici democrația internă nu sunt răspunsul magic. Este nevoie de identitate politică și carismă. Identitatea politică asumată de partid devine un ghid pentru decizii viitoare. Agenții de conformitate privesc la această identitate ca să își deducă gradele de libertate și limitele în calea acțiunii lor așteptându-se, ca în schimb, să nu li se creeze probleme. Baza pornește de la prezumția că diversele foruri de partid sunt în linie cu această identitate și atunci când contestă decizii punctuale le contestă pornind de la o bază comună. Teoretic, cel puțin, existența unei identități politice asumate scade dramatic numărul de decizii care trebuiesc luate eliberând energia partidului către scopul real, anume acțiunea externă.
Ca și construcția de regulamente, și construcția identitară nu poate rezolva în avans toate problemele reale. Și aici intervine credibilitatea personală și carisma celor care iau deciziile. Aceștia trebuie să poată convinge că sunt capabili să ia decizii bune în interesul comun și în conformitate cu pozițiile generale ale partidului.
La ce ne folosește această discuție? USR promite democrație internă și este de presupus că viitorul partid al dlui Cioloș, dacă se va naște, va promite același lucru. Nu este exclus ca, în criză proprie de legitimitate, PNL și poate chiar PSD să ne ofere și ele imaginea unor referendumuri interne grandioase.
Dar noi ca alegători, trebuie să privim democrația internă de partid ca un mijloc nu ca un scop. Există democrație bună și democrație proastă. Dacă proiectul democratic intern absoarbe disproporționat energiile partidului și îl face pe acesta prizonierul propriilor membri, atunci democrația este proastă. Dacă, dimpotrivă, democrația internă permite o abordare mai suplă, adecvată și flexibila în relația cu electoratul, aceea este democrația bună, pe care merită să o luăm în considerare la vot.
