Premium
Trebuie să recunosc că, deși conștient că acest moment va veni, ținând cont de vârsta înaintată și, iată, și de bolile despre care am aflat cu toții ieri, tot nu m-am simțit și nu mă simt pregătit să îmi pierd Regele.
Nu am fost un monarhist de față. Nu mi-a plăcut să mă înscriu în fel și de fel de organizații, să umblu cu steagul regal peste tot, sau să fac prea multă bravadă de ceea ce simțeam și simt față de Majestatea Sa, Regele Mihai I. Dar am încercat, de fiecare dată când am putut, să le explic oamenilor de ce cred eu că ne-ar fi fost mai bine dacă, în locul unei clase politice preocupată doar pentru a-și împărți ciolanul și influențele, am fi avut măcar un reper de stabilitate și moralitate.
Nu a fost să fie. L-am avut pe Rege în putere și gata să își slujească țara preț de mai bine de 26 de ani. L-am umilit cum numai noi puteam să o facem. L-am ținut la graniță, l-am urmărit cu mașinile de poliție ca pe un infractor. L-am izgonit. L-am demonizat, hrăniți de minciunile comuniștilor, care vorbeau de vagoane de aur cu care ar fi plecat din țară.
L-am primit cu sutele de mii la revenirea în țară. Dar l-am privit mai degrabă ca pe un star vremelnic venit în vizită și mai puțin ca pe un Rege. Și, ca atare, în loc să stăm în stradă și să cerem anularea actului abdicării, l-am lăsat să plece.
Și tot așa am ținut o relație caldă, dar de la distanță. Și iată-ne acum, aproape de, nu are rost să ne ascundem, momentul despărțirii. În care începem să realizăm ce șansă mare am avut. Dar e prea târziu.
Și nu pot să nu mă arăt dezgustat văzând valurile de ipocrizie, de fariseism, ce curg în aceste clipe spre Rege. Venind dinspre o clasă politică care i-a refuzat un drept legitim de repunere în putere, dinspre o clasă politică care l-a considerat, multă vreme, un dușman. Iar exemplu cel mai bun al acestei ipocrizii este chiar sărbătoritul de azi, Ion Iliescu.
Acum, nu putem face altceva decât să ne rugăm să îi aline Dumnezeu suferințele Regelui și să ni-l mai lase alături.
