Premium
Valul accentuat de acțiuni ale DNA-ului începând cu 2014 a pus la îndoială credibilitatea întregului sistem politic, a dus la creșterea încrederii în DNA, și, prin confluența acestor factori, a inspirat sloganul „Corupția ucide”. Dar, să fim bine înțeleși, în tot acest timp, partidele au rămas organizații viabile.
Cu excepția aventurilor politice ale ALDE și UNPR, la finalul lui 2015 partidele sunt aceleași care erau și la finalul lui 2013. România nu este în acel punct în care să putem spune că sistemul de partide a falimentat. Deocamdată avem doar o criză, soluționată temporar prin aplicarea „pansamentului” Dacian Cioloș.
Dar dacă partidele ar fi zguduite din temelii, cine ar avea de câștigat? Aici avem, poate, ceva de învățat din situația Italiei la începutul anilor '90. Între 1992 și 1994-1995 sistemul de partide din Italia s-a prăbușit și locul venerabilelor partide care conduseseră Italia după cel de-al doilea război mondial este luat de o serie de noi organizații. Ce putem învăța din experiența Italiei?
Lecția 1: Când alții nu mai au partide, este bine să ai un partid
În 1994 Democrazia Cristiana, partidul de centru care a dominat vreme de jumătate de secol politica Italiei se destramă în 1994, odată cu separarea Centrului Creștin Democrat.
Lega Nord este în acest moment înființată de doi ani. Alleanza Nazionale se lansează în 1994-1995, dar este bazată pe Movinemte Sociale Italiano, adică urmașa partidului fascist. Lega Nord și Alleanza Nazionale sunt două din cele trei partide care ajug să domine spectrul de dreapta.
Lecția 2: Dacă nu ai partid, este bine să ai bani și structuri funcționale
Dar moștenitorul cel mai important al voturilor și politicienilor creștin-democraților este Forza Italia a lui Silvio Berlusconi. Acesta își lansează platforma cu banii și abilitățile de PR pe care le-a dobândit ca om de afaceri și cu influența media dată de trustul Mediaset, care domină autoritar piața televiziunilor private. Numele partidului, „Hai Italia”, este și o aluzie discretă la faptul că Berlusconi este posesorul A. C. Milan. Dealtfel, unii comentatori consideră că unele nuclee de fani ai echipei de fotbal au devenit nuclee locale ale Forza Italia.
Auzind de fotbal și televiziuni suntem tentați să ne gândim la acte de corupție. Dar succesul FI în primii ani, cel puțin, este bazat pe capacitatea de a recruta politicieni (adeseori locali) și de a le oferi un aparat organizatoric și unul de imagine. Berlusconi își lansează partidul, comentează analiștii italieni, ca și cum și-ar lansa o afacere.
Lecția 3: Dacă nu ai partid și nu ai structuri, fii pregătit să joci în echipă.
Dreapta este reprezentată în partea a doua a anilor '90 de o alianță între Forza Italia, Lega Nord și Alleanza Nazionale. Cele trei partide sunt cumva complementare. Lega Nord domină... nordul, Alleanza Nazionale are rădăcini puternice în sud iar Forza Italia domină zona de media.
Dar situația este mai puțin simplă pe stânga unde multiple partide concurează pentru aceiași alegători. Dar sistemul electoral italian obligă la alianțe. Coalițiile succesive ale partidelor de stânga se numesc, de regulă, Măslinul și cuprind cel puțin șase partide relativ comparabile ca forță electorală. Ei bine, această rețetă nu conduce la dezastru ci funcționează. Locurile eligibile se alocă conform unor sondaje iar conflictele se rezolvă prin discuții.
Într-un fel, această capacitate de compromis este moștenită de noul sistem de partide de la cel vechi. Dincolo de aparentul haos, politica italiană de până la scandalul „Mani pulite” este dominată de un număr limitat de partide, mereu capabile să re-negocieze coalițiile de guvernare. Iar această abilitate de a lucra împreună, spun istoricii, datează de pe vremea rezistenței anti-fasciste de la finalul celui de-al doilea război mondial când marile curente politice au avut grupe de partizani. Din cooperarea acelor partizani s-a născut un climat de încredere care a fost transmis mai apoi politicii pe timp de pace. Fac acest excurs istoric doar pentru a sugera că lecția cooperării italiene ar putea fi greu de replicat în România.
Lecția 4: Radicalismul este bun... cu moderație
În zona de dreapta, Alleanza Nazionale și Lega Nord sunt partidele radicale. AN este, amintesc, moștenitoarea structurilor fasciste iar LN urmărește independența nordului (Padania) de restul Italiei și are o atitudine ostilă față de migrație. Dar AN se separă programatic de fascism în Congresul de la Fiuggi. Iar LN este autoarea unui proiect de lege care să ducă la o mai bună integrare a imigranților existenți.
Nu ține de expertiza mea să spun în ce măsură cele două partide devin onorabile. Dar există un efort vizibil de a intra în mainstream.
Pe partea de stânga un partid major al diferitelor coaliții Măslinul este Partito Democratico della Sinistra, adică fostul partid comunist. Dar comunismul italian nu mai este de mult de factură stalinistă. În anii '60-'70 italienii sunt în avangarda eurocomunismului, un efort de a abandona doctrina revoluției violente în favoarea cooperării democratice cu restul spectrului politic. În plus, în 1991 președintele Achille Occhetto declară comunismul ca fiind mort în ceea ce avea să se numească „volta de la Bolognina”.
*
România nu este Italia și, personal, nu aștept o prăbușire a partidelor de magnitudine similară. Dar rămâne, cred, o morală. Victoria în epoca post „Mani pulite” nu a fost a celor care au fost cei mai curați, ci a celor mai pregătiți. A celor ce au avut structuri și resurse utilizabile și a celor care au știut să facă compromisuri înțelepte.
