DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

VIDEO SCANDAL între intelectuali - Mihail Neamțu șterge pe jos cu Gabriel Liiceanu: 'Dumneavoastră veți muri în zdrențe și în chinuri?'

mihail neamtu

Mihail Neamțu a lansat, într-o postare pe unul dintre conturile sale de socializare, un atac virulent la adresa lui Gabriel Liiceanu. Totul a fost prilejuit de un moment în care Neamțu făcea o recenzie a ultimei cărți semnate de Liiceanu, ”Isus al meu”.

”În ultima jumătate de veac, Profesorul Gabriel Liiceanu a scris cărți importante pentru prestigiul literaturii române. Jurnalul de la Păltiniș rămâne o capodoperă a genului diaristic iar eseul Despre limită (sau teza doctorală intitulată Tragicul) îl situează pe filozof în panoplia celor mai importanți umaniști ai culturii noastre. Învecinarea cu generația de aur a României interbelice — de la Constantin Noica, Emil Cioran și Alexandru Paleologu până la Nicolae Steinhardt, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca — a prilejuit pentru noi, cititori fideli, atâtea sărbători ale spiritului încât, după decenii de răsfăț bibliofil, ne-am fi așteptat la încununarea glorioasă a carierei de scriitor printr-o meditație despre libertatea harului și sclavia păcatului, despre expiere și vină, despre gratitudine și resentiment, despre ordine și haos, despre entropia universului și sensul existenței, despre mistica iubirii și darul prieteniei, despre infatuare și umilință, despre inteligență și înțelepciune.

Citește și: A trecut un an de la condamnarea fostului lider PSD! Când ar putea fi eliberat Liviu Dragnea

Am tresăltat de bucurie la vestea că domnul Liiceanu s-a apropiat de figura pescarului din Galileea, Cel care a certat vântul și a potolit furtuna, Cel care a iertat vameșii și prostituatele, oferindu-le, în schimb, calea, adevărul și viața. Într-un volum despre Iisus n-am căutat argumentul ontologic al scolasticilor prăfuiți, nici vreo pledoarie seacă favorabilă deismului sau teismului (doctrine pe care gânditori contemporani precum Alvin Plantinga sau Anthony Flew le-au socotit perfect plauzibile). Nu asta așteptam din întâlnirea unui liber-cugetător sagace cu Iisus: nu analogia entis, nici logica deontică sau vreun capitol ilizibil de filozofie analitică.

Ne-am închipuit, dimpotrivă, că vom descoperi onestitatea radicală a scriiturii augustiniene, în care autorul evocă propriile sale inconsecvențe, lupta duhului cu pulsiunile cărnii, vanitatea ierarhiilor sociale, dorința de-a iubi și, mai ales, de-a fi iubit, plăcerea de-a face răul gratuit, irelevanța omului muritor (dar și a furnicii silitoare) în fața galaxiilor și a prafului interstelar, teama de moarte și nostalgia paradisului din sufletul omului perfect instruit cu privire la mărirea și decăderea oricărei civilizații.

Citește și: Eugen Teodorovici a luat foc după declarația făcută de Florin Cîțu privind pensiile: Nu e normal ca un drept cuvenit printr-o lege să fie pur și simplu tăiat

După tatonările confesive din relația cu maestrul Noica și după mărturisirile autobiografice făcute unor prieteni iluștri (precum Andrei Pleșu sau H.-R. Patapievici), ne-am gândit că va urma, într-un fulminant episod dostoievskian, închinarea și prosternarea filozofului – pe urmele magilor Persiei – la picioarele lui Hristos: ofranda gândurilor curate, predarea armelor retorice, renunțarea la mască, depoziția finală, deschiderea totală a inimii, lacrimile și spovedania. Ne-am imaginat, pentru câteva clipe, că profesorul își va întâlni Confesorul. Că dascălul va redeveni ucenic pentru a-L onora pe cel din urmă Învățător: Rabbi Yeshoua....

Inspirat de arhanghelul Gabriel, Liiceanu ar fi putut elogia (precum Rainer Maria Rilke sau Paul Claudel, odinioară) puritatea Mariei, fidelitatea lui Iosif, simplitatea păstorilor, curajul Botezătorului Ioan și necredința lui Toma, promptitudinea lui Andrei și zelul lui Petru, învierea lui Lazăr sau iertarea dată lui Zaheu. Am râvnit la câteva glose despre puterea lui Iisus de-a înfrunta nedreptatea autorității politice, de-a exorciza răul invizibil, de-a vindeca orbii, de-a tămădui paraliticii și de-a revela mecanismele țapului ispășitor, stăpânite de forțele demonice însetate mereu de putere și micro-control. Ne-am închipuit că editorul atâtor cărți de căpătâi pentru creștinătate va face drumul către casa Tatălui, fără să mai arate cu degetul către vitregia vremurilor și viclenia argaților, și, mai ales, fără să invoce vrednicia iluzorie a fratelui fiului risipitor. N-am așteptat vreun expozeu kantian despre imposibilitatea revelației, nici arhitectonica de tip hegelian a Ideii de Dumnezeu, ci doar atât: un joc cu mărgele diamantine ale Evangheliei.

Citește și: Lovitură pentru Călin Popescu Tăriceanu! Decizie în urma atacului la Klaus Iohannis

De aici și tristețea noastră, ba chiar dezamăgirea și gustul amar: deși scrisă îngrijit, ultima carte a lui Gabriel Liiceanu e mai puțin o meditație despre Salvator Mundi, cât o răfuială cu scăderile, neputințele sau erorile creștinismului instituțional. Cel care a predat fenomenologie germană la Universitatea din București, traducătorul lui Platon și exegetul lui Heidegger, ne oferă un amestec inegal de considerații sociologice, note de istorie culturală, panseuri memorabile, aforisme și digresiuni psihologizante. Previzibil și plin de locuri comune (cum sunt trimiterile la Hypatia, Giordano Bruno sau Galileo Galilei), volumul n-are o metodologie precisă.

După câteva considerații introductive despre figura Mântuitorului (comparat cu Socrate), dar fără să converseze o clipă, măcar, cu Ioan sau Pavel, Petru sau Iacov (sau oricare alți ucenici ai Domnului din primele veacuri), Gabriel Liiceanu plonjează într-o poveste despre Ignațiu de Loyola – patron al catolicismului militant din epoca barocă, însă deloc reprezentativ pentru alcătuirea vieții creștinismului răsăritean. Urmează o discuție epistemologică despre rațiune și revelație (îndatorată lui Kant, dar care nu include autori canonici ai fenomenologiei, precum Paul Ricœur sau Jean-Luc Marion), apoi indexarea grăbită a păcatelor Bisericii (așezate, de-a valma, în Oala lui Epictet), o meditație despre seamănul nostru (categorie care nu include chipul celui nenăscut încă) și, la final, un Credo prin care autorul socotește că și-L apropie pe Iisus arătând paiul din ochiul aproapelui.

Citește și: A trecut un an de la condamnarea fostului lider PSD! Când ar putea fi eliberat Liviu Dragnea

Cartea este frumos scrisă, oferindu-ne o proză pe alocuri fermecătoare. Totuși, Gabriel Liiceanu se încăpățânează să includă citate ample din autori secundari, dând lămuri oțioase (la începutul mileniului trei) despre disputele secolului IV prin invocarea unor... comentatori din veacul XVIII (cum ar fi spumosul polemist Edward Gibbon). E și cazul discuției despre Crezul de la Niceea, care nu face trimiteri lămuritoare la actele conciliare ale Bisericii sau la scrierile grecești ale prezbiterului Arie, ale lui Eusebiu al Cezareei sau ale sfântului Atanasie al Alexandriei. Ce încredere poți oferi unor reflecții filozofice despre dogma trinitară unui autor care n-a metabolizat tensiunea dintre neoplatonism și creștinism, dar nici pletora de monografii istorice, ediții critice și ample comentarii teologice din ultimul secol (mă gândesc la erudiți de talia unor Alois Grillmeier, R.P. Hanson, Henry Chadwick, Rowan Williams, R.P. Vaggione sau John Behr)? Toate aceste copioase exegeze au fost topite magistral într-un opus de referință, îngrijit de părintele Ioan Ică Jr. și intitulat Canonul Ortodoxiei și publicat la Editura Deisis. Nici la acest volum Gabriel Liiceanu nu simte nevoia să facă vreo referință.

Citește și: Eugen Teodorovici a luat foc după declarația făcută de Florin Cîțu privind pensiile: Nu e normal ca un drept cuvenit printr-o lege să fie pur și simplu tăiat

Dincolo însă de pedanteria obiecțiilor academice, îi reproșăm autorului altceva: că, vrei, nu vrei, atunci când vorbești despre Iisus faci teologie. În cazul nostru, hristologia domnului Liiceanu are tendințe semi-ariene și nuanțe adopțianiste. Deși se consideră un modern dezvrăjit, autorul se înscrie într-o gândire veche despre relația între Dumnezeu, Logos și creație: „afirmând cu toată tăria că este, fără să fie, ceea ce pretindea a fi, Isus a devenit ceea ce pretindea”. Filozoful ne sugerează, astfel, că divinitatea Mântuitorului ar fi întemeiată pe-o exemplaritate morală, fără să aibă origini în veșnicia Tatălui.

Titlul e provocator: Isus al meu. Nu discut grafia numelui Mântuitorului, care urmărește distanțarea de uzanța cultului ortodox, ci pronumele posesiv care sugerează, din start, o departajare de gloata celor care constituie comunitatea vie a credincioșilor care-L recunosc pe Hristos drept „Domn și Dumnezeu” personal, dar și ca Mire al Bisericii. Isus al meu, dar poate nu și al vostru.

Citește și: Lovitură pentru Călin Popescu Tăriceanu! Decizie în urma atacului la Klaus Iohannis

Gabriel Liiceanu accesează un Isus altfel — un personaj special, dezvăluit filozofului prin mecanisme hermeneutice străine „habotnicilor”, „pocăiților” sau „pupătorilor de moaște” (cum e la modă să fie numiți creștinii în lumea bună). Deși operează o fermă delimitare de plebea superstițioasă, filozoful ratează tocmai „pariul elitist”. De ce tocmai Iisus a afirmat: „Înainte de Avraam, «Eu sunt... »” – iată un enunț de-o greutate ontologică lipsită de răspuns din partea filozofului. N-avem parte, așadar, de-o explicare a metafizicii Exodului (descoperirea lui Dumnezeu făcută lui Moise ca „Cel ce este”) și nici măcar schița unei meditații asupra luminilor începutului Creației.

Citește și: A trecut un an de la condamnarea fostului lider PSD! Când ar putea fi eliberat Liviu Dragnea

În loc să dezlege misterul conversației între vechiul Israel și noul Adam, paginile cărții cedează tentației anticlericale și presiunii moralistului enervat de scăderile preoților (dar și ale creștinilor de duminică) incapabili să se ridice, vezi Doamne, la înălțimea societății (zise) civile. Intelectualul care a asistat neputincios la falimentul unor inițiative precum Grupul de Dialog Social (organizație non-profit, dar sprijinită guvernamental) denunță reușita unor organizații creștine, criticând mecanismele de supraviețuire (sub comunism) sau extindere a puterii ecleziastice (în libertate).

E ca și cum, gelos pe succesul sau anduranța istorică a Bisericii, Gabriel Liiceanu visează la completa secularizare a vieții publice și la evaporarea creștinismului confesional din piață, școală sau Universitate. (Vezi critica adusă icoanelor ori simbolurilor religioase din sălile de clasă, dar și intervenția scriitorului împotriva deschiderii bisericilor sau a împărțirii luminii pascale pe durata pandemiei.) Dar o viață pur biologică, mă întreb, e superioară interacțiunii sociale sau vieții duhovnicești? Sau claustrarea medicală e binecuvântată iar însingurarea sihaștrilor reprezintă o patologie?

Citește și: Eugen Teodorovici a luat foc după declarația făcută de Florin Cîțu privind pensiile: Nu e normal ca un drept cuvenit printr-o lege să fie pur și simplu tăiat

Cu toții am admirat opera de ecarisaj produsă de faimosul Apel către lichele, care înfrunta obraznica menajerie politică patronată, imediat după 1989, de Ion Iliescu, Silviu Brucan și Alexandru Bârlădeanu. Ne-a încântat claritatea verbului celui care denunța urâțenia gropilor de gunoi, impostura turnătoriei, duhoarea plagiatului și alte asemenea maladii sociale. Se cuvenea, totuși, ca o carte despre Iisus să depășească limitele imanenței. Cum? Prin recurs la transcendență.

Gabriel Liiceanu are tot dreptul din lume să accepte (ori să refuze) premisa majoră a creștinismului, anume că, prin moartea și învierea lui Hristos, întruparea Cuvântului țintește restaurarea unei umanități confuze moral, coruptă ontologic și despărțită de comuniunea intim-personală cu Dumnezeu. Nu-i putem cere unui sceptic să creadă această „poveste despre om”. Dar avem îndreptățirea în a-i solicita filozofului să meargă pe marile bulevarde ale teologiei, înainte să-i nege dreptul la cetate ori să-i conteste însăși rațiunea ei de-a fi.

Citește și: Lovitură pentru Călin Popescu Tăriceanu! Decizie în urma atacului la Klaus Iohannis

De ce? Pentru că Hristos a împărțit timpul și lumea în două. Pe tot globul pământesc, anii și zilele se măsoară plecând de la nașterea Pruncului Mariei în ieslea din Betleem. Cuvintele Evangheliei produc zilnic mii de convertiți. Volume tipărite de chiar editura Humanitas – de la Biblia ebraică până la Filocalia părintelui Stăniloae sau eseurile lui C.S. Lewis – au trezit în atâtea suflete setea de adevăr. Milioane de vieți au fost profund schimbate de Iisus, Cel pe care filozoful român vrea să ni-L prezinte acum din perspectiva tolstoiană a scriitorului rebel, neîmpăcat, dar mai ales lipsit de frați și de surori. Isus al meu putea inaugura un nou registru existențial și discurs narativ: metanoia.

Pentru orice creștin, e decisivă conștiința că și tu faci parte din colecția de neisprăviri, inconsecvențe, ipocrizii, trădări și micimi sufletești ale lumii, că și tu ai alimentat minciuna, resentimentul, ura, nestatornicia de caracter, șovăiala morală, confuzia spirituală, suferința copiilor, tristețea bunicilor și înstrăinarea dintre părinți, frivolitatea sau decadența, zgârcenia și meschinăria, pofta și lăcomia, gâlceava din trafic, violența verbală și ura colectivă: pe scurt, prostia infinită a rasei umane.

Citește și: A trecut un an de la condamnarea fostului lider PSD! Când ar putea fi eliberat Liviu Dragnea

Autorul concede faptul că Biblia este sursa imaginației morale pentru civilizația occidentală și că lectura textului sacru trebuie asemuită unei hermeneutici a operei de artă. Dar dacă într-un muzeu nu poți păși murdar pe pantofi, oare poți înțelege Scriptura fără un prealabil proces de purificare interioară? Și dacă zgomotul străzii sau larma orașului trebuie să se stingă înaintea audierii unei opere simfonice, oare ce fel de acustică ar trebui să dobândească sufletul omenesc pentru a auzi, așa cum se cuvine, vocea lui Dumnezeu? Care e locul privilegiat pentru tălmăcirea Cuvântului? Iisus credea că-n Templu se cuvenea să-i tâlcuiască pe profeți, ceea ce a și făcut, spre uimirea cărturarilor și a fariseilor. Pentru a lămuri pildele Mântuitorului, profesorul Liiceanu preferă orice loc de găzduire, mai puțin spațiul liturgic, biserica, chilia monahală sau casa parohială. Dacă ochii lui Cleopa și Luca s-au deschis abia după ce-au mâncat cina euharistică alături de Hristos, privirea filozofului conversează imaginar cu Iisus, fără să-L recunoască public drept Mesia. Pelerinajul către Păltiniș n-a coincis, pesemne, cu drumul spre Emaus (și nici către Damasc)...

Citește și: Eugen Teodorovici a luat foc după declarația făcută de Florin Cîțu privind pensiile: Nu e normal ca un drept cuvenit printr-o lege să fie pur și simplu tăiat

Isus al meu ne propune un creștinism liberal, îndulcit, poate chiar diabetic, golit așadar de rigori ascetice, gesturi cultice și coerență doctrinară. Dogmele sunt socotite a fi niște cărămizi grele pentru un edificiu inutil, ba chiar periculos: teologia sistematică. Gabriel Liiceanu ne spune că este perfect legitim ca filozofii să dezvolte scheme de gândire totalizantă – de la platonism, aristotelism și stoicism până la materialism, utilitarism, nihilism sau relativism –, dar că oamenii Bisericii trebuie să se țină departe de actul gândirii. Rațiunea și credința, pesemne, chiar n-ar trebui să converseze. Dar dacă Crezul de la Niceea (325) sau formula hristologică ratificată la Calcedon (431) au reprezentat încercarea sinceră a creștinilor de-a răspunde la întrebarea: „cine spuneți voi că sunt Eu?” (Matei 16,15). E posibil, oare, ca obsesia definițiilor doctrinare (marcate de limbajul apofatic) să fi exprimat căutarea adevărul revelației biblice, iar nu consolidarea unor relații de putere între o minoritate și o majoritate religioasă (așa cum ne-ar spune discipolii lui Michel Foucault)?

Citește și: Lovitură pentru Călin Popescu Tăriceanu! Decizie în urma atacului la Klaus Iohannis

E incontestabil faptul că, secole la rândul, au existat războaie confesionale și că modernitatea iluministă a căutat să rezolve politic problema conflictelor teologice din sânul creștinismului european. Nu-i mai puțin adevărat că, prin „moartea lui Dumnezeu” (consemnată formal de Friedrich Nietzsche în Die fröhliche Wissenschaft, 1882), modernitatea occidentală a inaugurat era ideologiilor colectiviste criminale, pentru care nu preoții sau episcopii lui Hristos, ci filozofii seculari erau direct responsabili (lista tiranofililor îi include pe Karl Marx, Vladimir Ilici Lenin, Theodor Adorno, Antonio Gramsci sau Jean-Paul Sartre, dar și pe Martin Heidegger, vinovat de un antisemitism oblic, recent scos la iveală de controversatele Caiete negre). Dezgustat de păcatele „popimii”, Gabriel Liiceanu n-are timp să lămurească turpitudinea universitarilor din secolul XX, chemați să edifice moral și să lumineze „științific” mințile tinerelor generații.

Citește și: A trecut un an de la condamnarea fostului lider PSD! Când ar putea fi eliberat Liviu Dragnea

Dacă geniul stilistic al lui Emil Cioran s-a hrănit toată viața cu lecturi din operele misticilor occidentali, filozoful limitei n-a simțit c-ar fi important să judece adevărul Evangheliei prin prisma adâncimii gândului celor care L-au ascultat și urmat, din creștet până-n talpă, pe Iisus Hristos. De aici și raportarea rece a filozofului față de Sfinții Părinți, cărora le impută producția de „elucubrații dogmatice.”

Poți însă judeca seva și trăinicia unui copac fără să-i admiri roadele zemoase? Înțelegi frumusețea miraculoasă a florilor dacă nu le-ai adulmecat parfumul? Când îi vorbești unui alpinist despre munți, el se va gândit imediat la vârfurile pe care le-a cucerit sau le-a zărit. Când îi propui unui om deștept să înțeleagă creștinismul, el se va raporta la piscurile gândirii teologice: Pavel, Origen, Irineu din Lyon, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Evagrie Ponticul, Augustin din Hippona, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul, Dante, Toma din Aquino, Grigorie Palama, Martin Luther, Blaise Pascal, John Wesley, Kierkegaard sau Dostoievski. Isus al meu nu dialoghează cu un Iisus al lor și omite chiar episoade cruciale din Evanghelii. Pentru Gabriel Liiceanu, scriitorii epocii patristice doar „bat câmpii”.

Citește și: Eugen Teodorovici a luat foc după declarația făcută de Florin Cîțu privind pensiile: Nu e normal ca un drept cuvenit printr-o lege să fie pur și simplu tăiat

Dar dacă i-am reproșa filozofului exact același lucru? El ne spune că Jean Calvin „îi teroriza pe genovezi”, când teologul Reformei a trăit, de fapt, în Geneva helveților. Aflăm că „trupul Iisus n-a luptat cu păcatele,” când ispitirile din pustie sau episodul din Grădina Ghețimani evocă suprema încordare a Duhului osârduitor împotriva cărnii slăbănogite. El ne mai spune că actorii Vechiului Testament se temeau de Dumnezeu, fără să-i poarte dragoste. „Doar Moise îl iubea pe Iahve”, afirmă Gabriel Liiceanu. Dar nu ne îndeamnă, oare, regele David: „iubiți pe Domnul toți cuvioșii Lui?” (Psalmul 30, 25) Nu cumva, dincolo de Cântarea Cântărilor, imaginile erosului nupțial abundă în textele unor profeți ca Osea, Isaia, Ieremia sau Ezechiel? Poate că scriitorul român s-a aventurat speculativ pe un teren prea puțin familiar. Plimbările domniei sale n-au fost printre rafturile de biblistică sau literatură patristică ale Universităților europene.

Citește și: Lovitură pentru Călin Popescu Tăriceanu! Decizie în urma atacului la Klaus Iohannis

Îi poți pretinde unui laic să citească (ori măcar să răsfoiască) mai atent Sfânta Scriptură? Îi poți cere să consulte lucrările unor autori precum Gerd Theissen, N.T. Wright, Timothy Keller, Richard A. Horsley atunci când scrie despre Iisus? Poate că nu, dar atunci rezultatul nu trebuie să ne mire: Gabriel Liiceanu oferă o abordare aproximativă a creștinismului istoric și un tratament filozofic vag figurii lui Iisus. Când vrea să-L restituie epocii, autorul îl descrie pe Hristos ca pe un „pitic tuciuriu” și „etnic palestinian” — o denumire improprie, dacă ne gândim că pruncul Sfânt s-a născut în „orașul lui David” (Betleem) din „provincia Iudaea” și a copilărit, dincolo de ținutul Samariei, în Galilea.

În sfârșit, întreg discursul autorului ignoră faptul c-a existat în cultura noastră o pleiadă de scriitori care au meditat îndelung asupra misterului cristic, de la Eminescu, Arghezi, Vasile Voiculescu, Dumitru Cornilescu sau Gala Galaction până la Bartolomeu Anania, pr. Dumitru Stăniloae, Andrei Scrima, Ioan Alexandru, pr. Vasile Mihoc, Dr Daniel Ciubotea, Teodor Baconschi, pr. Stelian Tofană, pr. Constantin Coman sau, mai ales, neobositul diacon Ioan I. Ică Jr... Or fi și ei niște „contorsioniști” îndrăgostiți de „paralogisme.” Sunt invocați, în schimb, Alexandru Dragomir, Martin Buber, Thomas Jefferson sau René Guénon.

Citește și: A trecut un an de la condamnarea fostului lider PSD! Când ar putea fi eliberat Liviu Dragnea

Profesorul Liiceanu citează Biblia, dar nu-și pune întrebarea cum anume a aterizat Sfânta Scriptură în brațele domniei sale. Dacă n-a căzut cumva din cer, precum Coranul într-o viziune islamică, atunci Noul Testament reprezintă travaliul celor care, așteptând a doua venire a Mântuitorului, s-au gândit să-i tezaurizeze cuvintele, ferindu-le de eroziunea memoriei și punându-le în circulație pe rețeaua comunitară a Bisericii primare. Înainte chiar de a-i citi parabolele, au existat personaje providențiale, precum Saul din Tarsus, care L-au întâlnit pe Iisus într-o experiență a vederii nemijlocite. Așa a apărut confruntarea dintre particularismul religiei mozaice și universalismul creștinismului apostolic.

Isus al meu nu spune, metafizic iar nu juridic, de ce a fost răstignit Domnul pe dealul Căpățânii și nici dacă ar merita să-ți dăruiești întreagă viață propovăduirii acestei Bunei Vestiri: mântuirea omenirii prin jertfa de pe Cruce. S-ar fi dezlipit vreodată elitele Imperiului Roman de miere, huzur și plăceri în absența unei depline încredințări în adevărul cuvintelor lui Hristos? Oare s-ar fi botezat întreaga Mediterană, în timpul persecuțiilor romane, dacă apostolii ar fi prezentat lumii eroul unei fabule, „un super-geniu al bunătății”, un Iisus asemuit statuilor eline? Gabriel Liiceanu se îndoiește de existența mormântului gol și, din nou, are tot dreptul s-o facă. Ceea ce nu pare să înțeleagă filozoful este că-n absența evenimentului istoric al Învierii („căruia îi lipsește referentul real”), creștinismul devine pură mitologie.

Citește și: Eugen Teodorovici a luat foc după declarația făcută de Florin Cîțu privind pensiile: Nu e normal ca un drept cuvenit printr-o lege să fie pur și simplu tăiat

De ce să adopți sărăcia franciscană (precum Maica Tereza din Calcutta), de ce să lupți pentru abolirea sclaviei (precum William Wilberforce) și de ce să alegi o viață de înfrânare (precum starețul Zosima din Frații Karamazov), când temelia creștinismului e doar o fabulă? Și dacă luxul curiei romane era justificat de-o insidioasă necredință a papilor renascentiști în mărturia Evangheliei care ne spune tocmai că El, Iisus din Nazaret, este Hristosul?

Înainte de pătimirea pe Cruce, Mântuitorul a pus o întrebare ucenicilor Săi: „cine ziceți voi că sunt Eu”? Iată interogația la care Gabriel Liiceanu nu oferă un răspuns limpede. Nașterea din Fecioară e, pentru filozof, un detaliu „kitsch.” Minunile săvârșite rămân doar niște „farduri” și „excrescențe mitice.” Isus al meu ne propune reducția religiei la credință, a metafizicii la etică, a iubirii la civilitate, a revelației mistice la artă și literatură. Nu știm dacă moralitatea obținută prin secularizarea creștinismului e compatibilă cu eutanasia, sinuciderea asistată sau practicile abortive.

Citește și: Lovitură pentru Călin Popescu Tăriceanu! Decizie în urma atacului la Klaus Iohannis

N-am înțeles dacă atitudini spirituale precum rugăciunea și postul, recomandate și asumate de Iisus, mai au vreun rost în vremurile noastre? Și de ce oare spune Mântuitorul că inima (iar nu intelectul discursiv) este organul cunoașterii lui Dumnezeu? De ce a fost Iisus respins de fariseii legaliști, saducheii ritualiști, esenienii ascetici și zeloții revoluționari? A fost cu adevărat odrasla Mariei și Fiul lui Dumnezeu? E vrednică de crezare proclamarea a lui Hristos (Messiah) ca „icoană” sau „chip” al Tatălui nevăzut? „Cine ziceți voi că sunt Eu” rămâne întrebarea care marchează începutul doctrinei și al spiritualității creștine, născută din efortul onest de situare a lui Iisus între Împărăția lui Dumnezeu și regatul lui Octavianus Augustus (sau Pilat din Pont).

Dar, până la urmă, ereziile teologice, erorile istorice și minusurile bibliografice ale cărții ar conta prea puțin, dacă filozoful ar fi înțeles că viața începe acolo unde poți să spui „mulțumesc.” Cui? Lui Dumnezeu și semenilor tăi. Celor care te-au învățat carte, celor care te-au făcut om mare, cumsecade, bogat și faimos. Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai norocoși oameni ai culturii române din ultimul secol. Ne-am fi dorit să-l vedem împăcat și fericit.

Citește și: A trecut un an de la condamnarea fostului lider PSD! Când ar putea fi eliberat Liviu Dragnea

Noi toți suntem suma investițiilor de încredere pe care părinții, rudele, mentorii și prietenii le-au făcut în noi. Cum? Oferindu-ne găzduire, hrană, sfat, povețe, timp, afecțiune sau chiar sprijin material. Este ceea ce milioane de oameni au găsit într-o biserică parohială: dragostea unor anonimi care s-au revelat, mai târziu, ca frați și surori întru Domnul.

Biserica nu-i o temniță, ci doar comunitatea de iubire izvorâtă din Trupul răstignit al Celui care a dat totul pentru a putea cere totul. De aici și bucuria creștinilor care se exprimă prin zâmbet, urări cordiale, imnuri și cântece de laudă, rugăciuni și participarea la Cina Domnului, prin meditații adânci, ospețe cuviincioase, caritate sau filantropie. Către esența dumnezeiască a acestei vieți euharistice plină de gratitudine chiar ne-ar fi plăcut să vedem că se îndreaptă meditația filozofului dornic să aibă, și el, un Iisus al său.”, scrie Mihail Neamțu pe ko-fi.com.

Citește și: Eugen Teodorovici a luat foc după declarația făcută de Florin Cîțu privind pensiile: Nu e normal ca un drept cuvenit printr-o lege să fie pur și simplu tăiat .

O recenzie mai largă și criticile lui Mihail Neamțu puteți urmări în videoclipul de mai jos

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.