Zilele trecute, într-o dezbatere la Radio România Cultural, spuneam că ar trebui să ne bucurăm că România nu mai are un partid care poate fi catalogat ca fiind extremist, de talia PRM-ului din anii 2000. Partidul domnului Diaconu, chiar dacă dorește a se legitima ca un partid naționalist și justițiar (figura domnitorului Vlad Țepeș folosită ca siglă electorală transmite perfect acest mesaj) nu are, în momentul de față, forța data de o rețea de partid solidă care să poată genera o prezență parlamentară.
„N-om avea partid, însă avem candidați” pare să își fi zis liderii PNL în momentul în care l-au uns pe domnul Munteanu drept întâi reprezentatul partidului pentru alegerile locale Din București. Despre legăturile sale cu mișcarea legionara, ultra-ortodoxismul, vânzarea de armament și susținerea mișcării pro-life/anti-LGBT vorbesc destui în spațiul public, așa că nu e nevoie și de mine.
Eu voi aduce în discuție cu totul altceva:
Acum câteva zile, Radu Nicosevici de la Academia de Advocacy a invitat câțiva oameni din societatea civilă (ONG-uri, sindicate, patronate) la o masa rotundă cu tema „Politizarea și depolitizarea funcției publice”. Printre vorbitori a fost subsemnatul, dar și domnul Marian Munteanu, în calitatea sa de membru al unui patronat.
Intervenția dumnealui a fost chiar înaintea celei ce trebuia livrate de mine așa că, din dorința de a avea ceva de care „să mă agăț”, am fost destul de atent la ceea ce domnul Munteanu avea de transmis. Am găsit doar un discurs plat, din care nu prea puteai să tragi o idee principală sau un mesaj cheie.
Mesajul meu s-a centrat pe pericolul „ONG-izării” procesului de depolitizare și pericolul pe care aducerea în spațiul politic și administrativ a celor ce pozează în „societate civilă” îl reprezintă. Din punctul meu de vedere, oamenii politici actuali încep să refuze contactul cu cetățeanul de teama descoperii bubelor pe care le au, și atunci soluția „miraculoasă” pare să fie „omul providențial din societatea civilă”. Chiar dacă nu este sănătos pentru viața politică românească, ca variantă de tranziție, acest mod de promovare a reprezentaților pare unul destul de corect, cu condiția să avem în vedere faptul că în România așa numita societate civila este infestată de tot felul de personaje , care mai de care mai pitorești, și care mai de care mai ciudate. La cele mai sus relatate, chiar dacă era împotriva regulamentului dezbaterii trimis de către organizatori apriori evenimentului, domnul Munteanu a simțit nevoia să aibă o reacție în care, din nou nu a spus nimic notabil, menționând totuși că și el e parte a societății civile….
După dezbatere m-am gândit ore întregi ce Dumnezeu a vrut domnul Munteanu să spună. Recitind notițele luate în timp ce dumnealui vorbea nu am putut ajunge decât la concluzia că, exact cum se zice la mine în cartier, omul a vrut să se „bage-n seamă”.
Domnul Munteanu nu mă reprezintă. Nici în calitate mea de lucrător in lumea ONG-istică, parte a societății civile, nici în calitate de promotor al doctrinei liberale și nici în cea de cetățean al Bucureștiului. De azi, cei care credem asta, trebuie să ne mobilizam astfel încât mesajele dumnealui din spațiul public să fie combătute prin limbaj tributar asumării valorilor europene și promotor al multiculturalismului/diversității reale. Pentru mine, domnul Munteanu nu reprezintă decât un efect pervers al „ONG-izării” de fațadă, efect care va produce daune majore în rezultatele electorale ale Partidului Național Liberal.
Comentează