În octombrie 2024, la premiera filmului "Spre Punctul G" din Târgu Mureș, jumătate din sală a râs nervos când personajul Adei a întrebat dispecerul de la 112 cum să aibă un orgasm. Cealaltă jumătate s-a uitat în podea. Această scenă - și reacția publicului - spune tot ce trebuie să știm despre relația complicată dintre societatea românească și propria sexualitate.
Trăim într-o țară unde 58% din populație consideră homosexualitatea tabu, unde educația sexuală lipsește din școli, și unde Biserica Ortodoxă mobilizează proteste împotriva filmelor cu tematică LGBTQ+. Și totuși, în același timp, cineaștii români câștigă premii internaționale cu opere care explorează intimitatea umană cu o sinceritate care ar fi fost de neconceput acum 30 de ani.
Cum am ajuns aici: de la cenzură la curaj
Pentru a înțelege curajul cinematografiei actuale, trebuie să ne amintim de unde am plecat. În perioada comunistă, din cele 550 de filme produse între 1965-1989, aproape niciunul nu aborda direct sexualitatea. Regimul considera erotismul "un simptom al decadenței occidentale", iar cineaștii care îndrăzneau să sugereze pasiunea o făceau prin metafore elaborate.
Lucian Pintilie a plătit cu 20 de ani de exil pentru "Reconstituirea" (1968), un film care nici măcar nu conținea scene intime explicite. Mircea Daneliuc a așteptat ani întregi aprobarea pentru "Proba de microfon" (1980), doar pentru că îndrăznise să filmeze o scenă de dragoste naturalistă.
Noii curajoși ai ecranului românesc
O nouă generație de regizori români a decis că e timpul să vorbească deschis despre subiecte pe care societatea le evită. Fiecare dintre ei aduce o abordare unică, de la umor la observație documentară, de la experiment formal la satiră socială.
Andi Gherghe și Szitai Eszter - Umorul ca armă
"Spre Punctul G" (2024) face exact ce promite titlul: vorbește deschis despre orgasmul feminin, pornografie, swing și toate subiectele pe care le gândim dar nu le rostim. Filmul a încasat 96.401 dolari în cinematografele românești - modest după standardele Hollywood, dar remarcabil pentru o producție independentă cu rating 18+.
Ce face filmul special nu este doar subiectul, ci abordarea. Gherghe și Eszter folosesc umorul pentru a dezamorsa tensiunea, transformând tabuurile în povești recognoscibile. Ada care sună la 112 pentru sfaturi intime, Teo IT-istul dependent de pornografie, Ina studenta care împarte timpul între videochat și biserică - toți sunt oameni pe care îi cunoaștem, prinși în contradicțiile unei societăți care pretinde pudoare publică dar consumă intimitate digitală.
Isabela Tent - Privirea care nu clipește
Dacă "Spre Punctul G" folosește umorul, documentarul "Alice On & Off" al Isabelei Tent alege observația directă, nemiloasă. Timp de 10 ani, Tent a filmat viața lui Alice, o tânără care devine mamă la 16 ani cu un bărbat de peste 50 și ajunge să lucreze în videochat pentru a supraviețui.
Filmul a câștigat premiul FIPRESCI la TIFF și premiul pentru cel mai bun documentar românesc la Astra Film Festival. Juriul de la Astra a motivat: "Un portret de familie care ne bântuie mult timp după genericul de final... cunoaștem o lume în care supraviețuirea e pusă mereu sub semnul întrebării."
Astra Film Festival rămâne unul dintre puținele spații culturale din România unde astfel de filme pot fi văzute și discutate fără cenzură, menținând ceea ce organizatorii numesc "un principiu non-negociabil împotriva cenzurii".
Adina Pintilie - Terapia prin cinema
"Touch Me Not" (2018) al Adinei Pintilie a șocat lumea câștigând Ursul de Aur la Berlin. Filmul explorează intimitatea prin corpuri non-normative și relații neconvenționale, ștergând granița dintre documentar și ficțiune. Pintilie a petrecut doi ani lucrând cu participanții, folosind jurnale și exerciții terapeutice.
"Când aveam 20 de ani, credeam că știu totul despre intimitate," reflectează Pintilie. "Astăzi, după 20 de ani de încercări și tribulații, toate viziunile mele despre intimitate și-au pierdut definiția și au devenit mai complexe."
Câmpul de luptă cultural
Reacțiile la aceste filme revelează o societate profund divizată între valorile tradiționale și aspirațiile moderne. Pe de o parte avem instituțiile conservatoare care se opun vehement, pe de alta festivalurile și platformele culturale care susțin libertatea artistică.
Biserica versus Arta
Reacția Bisericii Ortodoxe la aceste filme a fost rapidă și organizată. În 2018, creștini ortodocși au protestat la București împotriva proiecției a două filme cu tematică gay. În 2022, Senatul a adoptat un proiect de lege împotriva "propagandei gay", urmând modelul Rusiei și Ungariei.
Totuși, instituțiile culturale progresiste rezistă. Festivalurile de film mențin libertatea artistică, iar platforme precum Naked oferă spații pentru discuții deschise despre sexualitate și relații în cultura contemporană românească.
Publicul divizat
Recepția publică ilustrează perfect diviziunea societății. "Spre Punctul G" a fost numit "cel mai controversat film al anului" de Fanatik.ro. Pe IMDB, filmul are 6.0/10, în timp ce "Alice On & Off" a obținut 7.3/10 - o diferență care sugerează că publicul acceptă mai ușor documentarul observațional decât comedia explicită.
Cifrele vorbesc
Statisticile oferă context pentru importanța acestor filme:
- România are cea mai mare rată de sarcini la adolescente din UE
- 359 avorturi la 1.000 de nașteri (vs. 265 în Danemarca)
- Locul 49 din 49 în clasamentul ILGA-Europe pentru drepturile LGBTQ+
- 0 ore de educație sexuală obligatorie în școli
În acest context, filme care abordează sexualitatea devin mai mult decât artă - devin educație informală, terapie socială, oglindă necesară.
Tehnici cinematografice pentru intimitate
Fiecare dintre acești regizori a dezvoltat metode specifice pentru a aborda subiecte sensibile, creând noi limbaje cinematografice pentru a explora intimitatea umană.
Documentarul de lungă durată
Isabela Tent a petrecut 10 ani filmând "Alice On & Off". Această abordare permite o intimitate imposibil de obținut altfel. Camera devine invizibilă, iar subiecții uită că sunt filmați.
Satira ca scut
Radu Jude deschide "Bad Luck Banging or Loony Porn" cu trei minute de sex explicit, apoi lansează o satiră necruțătoare asupra ipocriziei societății. Pornografia devine metaforă pentru voyeurismul nostru colectiv.
Participarea terapeutică
Adina Pintilie transformă procesul de filmare într-unul terapeutic. Participanții țin jurnale, fac exerciții, explorează propriile limite. Filmul devine rezultatul secundar al unui proces de vindecare.
Impactul internațional vs. recepția locală
Paradoxul cinematografiei românești actuale: câștigăm premii la Berlin, Cannes și Veneția cu filme pe care publicul local abia le tolerează. "Three Kilometres to the End of the World" (2024) a câștigat Queer Palm la Cannes dar a generat proteste acasă. "Touch Me Not" a luat Ursul de Aur dar a avut distribuție limitată în România.
Această dihotomie reflectă o societate în tranziție, prinsă între valorile tradiționale și aspirațiile europene. Filmele devin câmp de bătălie pentru identitatea națională.
Ce urmează?
Cinematografia românească se află într-un moment crucial. O nouă generație de regizori - crescuți după comunism, educați în străinătate, conectați global - aduce perspective fresh despre intimitate și vulnerabilitate. Ei nu mai folosesc metafore; vorbesc direct.
Provocările rămân reale:
- Finanțare limitată pentru filme "controversate"
- Distribuție restrânsă
- Presiuni conservative continue
- Lipsa educației cinematografice în școli
Dar și oportunitățile cresc:
- Platformele streaming oferă acces global
- Festivalurile internaționale caută voci autentice
- Publicul tânăr este mai deschis
- Conversația despre intimitate devine inevitabilă
Cinematografia românească contemporană face ceea ce arta trebuie să facă: ne forțează să privim ceea ce preferăm să ignorăm. Fie că folosesc umorul ca în "Spre Punctul G", observația directă ca în "Alice On & Off", sau experimentul formal ca în "Touch Me Not", acești cineaști curajoși creează spațiul necesar pentru conversații esențiale.
Într-o societate care încă se luptă cu propria corporalitate, filmele acestea au devenit puncte de referință importante. Nu pentru că ar fi perfecte sau pentru că toată lumea le-ar aprecia, ci pentru că există. Pentru că cineva a avut curajul să le facă și altcineva să le distribuie.
Și poate asta e tot ce contează - că în sfârșit vorbim despre lucrurile acestea. Că nu mai pretindem că sexualitatea nu există în viața românească. Că acceptăm că și noi suntem oameni, cu dorințe și vulnerabilități, nu doar cetățeni model într-o societate ideală.
Comentează