Premium
Cele trei Legi ale Justiției sunt constituționale, a decis miercuri Curtea Constituțională a României, respingând astfel toate sesizările Opoziției și Avocatului Poporului. Una dintre problemele invocate se referea la faptul că, în noua formă a legii privind statutul judecătorilor și procurorilo, nerespectarea deciziilor CCR și ale ÎCCJ nu mai sunt menționate explicit în rândul abaterilor disciplinare ale magistraților.
Judecătorii constituționali remarcă faptul că nerespectarea deciziilor CCR este deja acoperită de o altă abatere disciplinară - exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Asfel, reglementarea distinctă a încălcării deciziilor CCR ar fi superfluă din moment ce încălcarea oricăror norme de drept material sau procesual reprezintă abatere disciplinară. Detalii AICI!
Opinia separată
Dintre cei nouă judecători constituționali, unul a lipsit de la ședința în care s-a stabilit soarta legilor justiției (Ghoerghe Stan), iar unul singur a făcut opinie separată pe tema eliminării abaterii disciplinare vizând nerespectarea deciziilor CCR și ÎCCJ. Este vorba despre Attila Varga, etnic maghiar, propus la Curte de UDMR. Fost deputat UDMR în perioada 1990-2012, Varga a fost numit judecător CCR de Camera Deputaților, în 2016.
În opinia sa separată, Attila Varga argumentează că noua soluție legislativă consacră o relativizare a caracterului obligatoriu/ general obligatoriu al deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale. Chiar dacă acestea rămân obligatorii/ general obligatorii, una dintre garanțiile care asigură punerea în practică a acestui caracter este eliminată, afirmă judecătorul.
„Faptul că, prin decizia la care facem prezenta opinie separată, s-a arătat că în continuare se menține caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar fapta judecătorului/ procurorului de ignorare a acestora este în continuare abatere disciplinară dacă este săvârșită cu gravă neglijență sau rea-credință nu demonstrează altceva decât că acestor decizii li s-a știrbit autoritatea jurisdicțională supremă pe care, teoretic, ar trebui să le aibă într-un sistem de drept. Rezultă o insecuritate juridică și o instabilitate vădită în aplicarea normelor naționale, dar și a celor de drept european – pentru că, până la urmă, deciziile instanțelor naționale supreme, în aplicarea normelor de drept european, pot stabili soluții care să asigure coeziunea, coerența și constituționalitatea ordinii de drept”, concluzionează Attila Varga.
Opinia separată integrală (partea referitoare la abaterea disciplinară):
Cu privire la critica de neconstituționalitate a prevederilor art.271 din lege, se observă că aceasta vizează eliminarea dintre cazurile de abatere disciplinară a situației în care judecătorii sau procurorii nu respectă deciziile Curții Constituționale și deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluționarea recursurilor în interesul legii [ori în dezlegarea unor chestiuni de drept], noua reglementare consacrând o exonerare de răspundere pentru judecători și procurori sub acest aspect.
Astfel, noua reglementare nu preia soluția legislativă a textului în vigoare, respectiv art.99 lit.ș) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Acest din urmă text stabilește că reprezintă abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii. Prin Decizia nr.2/2012, Curtea Constituțională a reținut că aceste dispoziţii dau expresie şi eficienţă prevederilor art.126 alin.(3), respectiv celor ale art.147 alin.(4) din Constituție, și a constatat că ,,principiile care guvernează înfăptuirea justiției trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile constituţionale care consacră rolul şi competenţele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunţate de art.1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanţele judecătoreşti a deciziilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Curtea Constituțională le pronunţă în exercitarea competențelor lor constituţionale nu este compatibil cu aceste principii”.
Curtea a reținut că „principiul independenţei judecătorilor nu exclude intervenţia instanţelor de control judiciar pe calea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, şi nici pronunţarea de către instanţa supremă a unor decizii menite să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege. De altfel, scopul legiuitorului constituţional nu a fost acela de a reglementa o ingerinţă a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie în activitatea de judecată a instanţelor, ci stabilirea unei practici unitare, atunci când se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile”. Având în vedere rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzut de art.126 alin.(3) din Constituție, respectiv acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, prin exonerarea de răspundere a judecătorilor și procurorilor în cazul nerespectării deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluționarea recursurilor în interesul legii se încalcă, pe de o parte, dispozițiile art.126 alin.(3) din Constituție, ca urmare a faptului că lipsește de efecte rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, dispozițiile art.1 alin.(3) și (5) și ale art.21 din Constituție, întrucât permite judecătorilor și procurorilor să respecte arbitrar aceste decizii, fiind afectat astfel dreptul la un proces echitabil, respectiv principiul securității juridice care impune asigurarea interpretării unitare a legii.
În privința exonerării de răspundere a judecătorilor și procurorilor ca urmare a nerespectării deciziilor Curții Constituționale, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja prin Decizia nr.2/2012, statuând că, potrivit art.147 alin.(4) teza a doua din Legea fundamentală, de la data publicării, deciziile sale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Norma constituțională nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii. De asemenea, prin Decizia nr.847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 14 august 2008, Curtea a reţinut că „decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetânduşi aplicarea pentru viitor”. Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta”. Curtea a mai statuat că „atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziei”.
Având în vedere normele constituționale ale art.126 alin.(3), respectiv ale art.147 alin.(4), deciziile Curții Constituționale a României și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție asigură și garantează supremația Constituției, stabilitatea sistemului judiciar, dreptul la un proces echitabil, predictibilitatea actului de justiție, interpretarea și aplicarea unitară a legislației și unificarea jurisprudenței pe teritoriul României. Cu referire la ambele categorii de decizii, se constată că dau expresie unei competenţe specifice, strict prevăzute de Constituție. Or, lipsirea de garanții a principiului supremației Constituției, a stabilității sistemului judiciar, limitarea sau restrângerea predictibilității actului de justiție sau lipsa practicilor judiciare unitare sunt elemente care afectează în mod esențial existența unui stat de drept, constituind practici neconstituționale.
Constituția prevede, alături de garanţia independenţei judecătorilor, şi obligaţia acestora de a se supune numai legii. Noţiunea de „lege” prevăzută de art.124 alin.(3) din Constituţie „este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie”. (Decizia nr.799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440 din 23 iunie 2011). Curtea a mai constatat că „principiile care guvernează înfăptuirea justiţiei trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile constituţionale care consacră rolul şi competenţele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunţate de art.1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanţele judecătoreşti a deciziilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Curtea Constituţională le pronunţă în exercitarea competenţelor lor constituţionale nu este compatibil cu aceste principii.”
Ținând seama de cele de mai sus, soluția legislativă de eliminare a răspunderii disciplinare a judecătorilor în cazul nerespectării deciziilor Curţii Constituționale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, apare ca fiind contrară jurisprudenței Curții Constituționale în domeniu, întrucât respectarea deciziilor Curții Constituționale al căror efect obligatoriu este consacrat de art.147 alin.(4) din Constituţie, şi a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii, al căror efect obligatoriu derivă din dispozițiile art.126 alin.(3) din Legea fundamentală, reprezintă o componentă esențială a statului de drept. Mai mult, permite judecătorilor să aplice și să respecte arbitrar deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiție, fiind afectat astfel dreptul la un proces echitabil, respectiv principiul securității juridice care impune asigurarea interpretării unitare a legii, fiind încălcat art.21 alin.(3) din Constituție și art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Legiuitorul constituant a consacrat independenţa judecătorului pentru a-l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice şi, în special, a puterii executive; această garanţie nu poate fi însa interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative - care, în textul menţionat, se circumscriu conceptului de "independenţă"-, ci stabileşte şi limite pentru exercitarea acestora - care, în acest caz, se circumscriu sintagmei "se supun numai legii". Instituţionalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanţă cu exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituţie [Decizia nr.2/2012].
Noua soluție legislativă consacră o relativizare a caracterului obligatoriu/ general obligatoriu al deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale. Chiar dacă acestea rămân obligatorii/ general obligatorii, una dintre garanțiile care asigură punerea în practică a acestui caracter este eliminată. Faptul că în ordinea juridică națională anumite acte cu caracter jurisdicțional sunt obligatorii, înseamnă că există și garanții pentru asigurarea acestei obligativități. Iar una dintre garanții este chiar obligația judecătorului/ procurorului de a le aplica sub sancțiunea răspunderii sale disciplinare. Altfel, s-ar ajunge în situația în care judecătorul/ procurorul ar aplica subiectiv/ aleatoriu/ după bunul plac aceste decizii. Totodată, o asemenea soluție legislativă creează o aparență de neobligativitate de deciziilor Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce induce în sistemul judiciar percepția caracterului opțional al acestora. Mai mult, în privința deciziilor Curții Constituționale este afectată voința legiuitorului constituant care, în anul 2003, a întărit forța deciziilor antereferite, care au dobândit caracter general obligatoriu. Noua reglementare reprezintă, așadar, un regres sub aspectul efectelor pe care deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale le produc în ordinea juridică națională. Prin urmare, se constată o slăbire a caracterului obligatoriu al deciziilor celor mai înalte jurisdicții în stat.
În ceea ce priveşte incidența jurisprudenței Curţii de Justiție a Uniunii Europene, invocată în cuprinsul Expunerii de motive, apreciem că aceasta nu este relevantă și nu justifică eliminarea abaterii disciplinare în discuție. Această eventuală contrarietate de jurisprudențe are loc în cazuri rare, însă, în cvasimajoritatea situațiilor nu există o astfel de contrarietate de jurisprudență. Și atunci, omisiunea de reglementare criticată, cu evidentă relevanță constituțională, afectează autoritatea deciziilor instanțelor supreme ale statului, dând judecătorului de caz posibilitatea de a le evalua, devenind un suprajudecător al acestora, și de a le înlătura de la aplicare, fără ca o asemenea conduită să poată fi calificată drept o sancțiune disciplinară. Cu alte cuvinte, pentru situații de excepție/ rar întâlnite în practică, dar care produc emoții la nivel societar, și care mai ales prin prisma Hotărârilor Curţii de Justiție a Uniunii Europene din 18 mai 2021 [Cauzele conexate C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19] și din 22 februarie 2022 [Cauza C-430/21] nu pun probleme în momentul de față, se repudiază o garanție a coerenței sistemului de drept național - abaterea disciplinară constând în nerespectarea deciziilor Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Faptul că, prin decizia la care facem prezenta opinie separată, s-a arătat că în continuare se menține caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar fapta judecătorului/ procurorului de ignorare a acestora este în continuare abatere disciplinară dacă este săvârșită cu gravă neglijență sau rea-credință nu demonstrează altceva decât că acestor decizii li s-a știrbit autoritatea jurisdicțională supremă pe care, teoretic, ar trebui să le aibă într-un sistem de drept. Rezultă o insecuritate juridică și o instabilitate vădită în aplicarea normelor naționale, dar și a celor de drept european – pentru că, până la urmă, deciziile instanțelor naționale supreme, în aplicarea normelor de drept european, pot stabili soluții care să asigure coeziunea, coerența și constituționalitatea ordinii de drept.
Sunt încălcate, astfel, prevederile art.1 alin.(5), art.21 alin.(3), art.126 alin.(3) și art.147 alin.(4) din Constituție, precum și ale art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În consecință, apreciem că dispozițiile art.234 alin.(1) și (2) și art.271 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt neconstituționale, iar obiecția de neconstituționalitate trebuia admisă și cu privire la acestea.
