Premium
Una dintre cele mai cumplite lupte ale carierei lui Caragiale - apărarea onoarei în urma acuzațiilor de plagiat - începe în 1901, lovitura cruntă în imaginea și veridicitatea scriitorului venind din partea lui Caion, notează Adevărul.ro.
Lui Caragiale i se refuză de două ori Premiul Academiei, iar încă de la sfârșitul secolului XIX începe să se gândească tot mai serios să ia calea exilului, văzând că meritele nu îi sunt recunoscute. Faptul se concretizează abia în 1905, când părăsește Bucureștiul pentru Berlin, în urma acuzațiilor de plagiat pe care a încercat să le dezmintă în sala de judecată.
În noiembrie 1901, articolul „Domnul Caragiale“, semnat de Caion (Constantin Alexandru Ionescu), este publicat în „Revista literară“ (condusă de Th.M. Stoenescu). În articolul scris de discipolul și protejatul lui Alexandru Macedonski – cu care Nenea Iancu se mai luptase pe fronturile literare –, dramaturgul este acuzat că ar fi plagiat „Năpasta“ după o altă dramă, „Nenorocul“, a scriitorului maghiar Kemeny István, despre a cărui traducere acuzatorul susținea că a fost făcută de Alexandru Bogdan, la Brașov, în 1848. Astfel, Caragiale, care la vremea respectivă conducea Berăria Gambrinus, se vede nevoit să își apere onoarea în fața celor care îi treceau pragul, explicând de fapt ce se ascunde în spatele acestui atac: răzbunarea lui Caion după ce dramaturgul îi ironizase un text într-un articol.
În timp ce Caragiale cere sprijin prietenilor ardeleni de a-l găsi pe așa-numitul Kemeny István, primește o nouă lovitură: de data aceasta din partea lui Macedonski, care reia acuzațiile protejatului său: „Domnul Caion face mult caz că a prins pe Caragiale cu mâna în sac... Se vede că domnul Caion nu ştie că la noi, cu cât un autor este mai puţin original, cu atât e mai ridicat în slăvi“. Mișcarea este decisivă. Caragiale îi dă în judecată pe Caion și pe directorul „Revistei literare“, Th. Stoenescu, pentru calomnie, cerând și daune morale în valoare de 20.000 de lei.
În acest context, atacurile la adresa dramaturgului continuă în paginile ziarelor și ale revistelor literare – Caion schimbându-și acuzația și susținând că „Năpasta“ este un plagiat după „Puterea întunericului“ a lui Tolstoi. Pe frontul juridic, procesul se deschide în primăvara lui 1902, dramaturgul fiind apărat de mai mulți avocați de seamă, printre care și bunul său prieten Barbu Ștefănescu Delavrancea. Chiar dacă acuzația de plagiat a fost schimbată și ar fi trebuit deschis un nou proces, Caragiale vrea să meargă mai departe pentru a-și apăra onoarea – „voim să spulberăm toate clevetirile, toate acuzațiile, toate calomniile pentru ca deciziunea ce se va pronunța să fie întemeiată nu atât pe imprudența evidentă a acuzatului, cât pe dovezile noastre zdrobitoare“, susține Delavrancea în fața instanței de judecată.
La noul termen de judecată, Caion încearcă o nouă mișcare – își motivează absența printr-o gripă, astfel încât, dacă ar fi pierdut procesul, să poată contesta decizia printr-o cale de atac deschisă inculpaților în lipsă. Fapt care se și întâmplă. Constantin Alexandru Ionescu este găsit vinovat și condamnat la trei luni de închisoare corecțională și la plata sumei de 10.000 de lei ca despăgubiri civile. Câteva luni mai târziu, apărat fiind de unul dintre cei mai buni penaliști ai țării, Ion Tanoviceanu, Caion este declarat nevinovat.
În iunie 1972 începe un proces literar prezidat de Șerban Cioculescu, biograf și exeget al lui Caragiale, în care Caion este condamnat la „oprobriul veșnic al opiniei publice, în literele române!“. Pedeapsa protejatului lui Macedonski a constat în transformarea pseudonimului Caion în substantiv comun, la propunerea lui Romulus Vulpescu.
După ce a încercat să își apere onoarea, Caragiale începe să își facă planuri de părăsire a Bucureștiului, concretizate în 1905, când alege să își mute familia la Berlin. De aici îi scrie lui Alceu Urechia, anunțându-l că „în acest moment pun în gură prima franzelă a exilului“. Dramaturgul începe să se obișnuiască în orașul pe care în următorii șapte ani și câteva luni – atât cât mai avea să trăiască – îl va numi „acasă“. De aici, îi trimite o scrisoare și bunului său prieten Alexandru Vlahuţă în care se arată categoric în ceea ce privește întoarcerea lui în țară: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit“, îi scria Caragiale lui Vlahuță.
Câțiva ani mai târziu, în dimineața zilei de 9/22 iunie 1912, după un an greu și plin de griji, Caragiale este găsit mort de către soția lui, iar cinci luni mai târziu trupul neînsuflețit al dramaturgului este înhumat la Cimitirul „Șerban Vodă“ (Bellu).
