Premium
După cinci sute de zile de război total, 87% dintre ucraineni se declară în continuare optimişti, potrivit unui sondaj recent. Această credință în victorie și în Europa contrastează cu exasperarea elitelor cu privire la tergiversările SUA, remarcă Sylvie Kauffmann, editorialist la Le Monde.
Două cifre dau zilele acestea măsura stării de spirit a ucrainenilor: 500 și 87. Prima corespunde duratei războiului total lansat de Rusia împotriva Ucrainei la 24 februarie 2022: cele cinci sute de zile au fost atinse sâmbătă, 8 iulie. Cea de- doua cifră este procentul populației care este optimist cu privire la viitorul țării: 87%, relatează Le Monde citat de Rador.
Acest lucru poate suna cumva contraintuitiv... și chiar este. Cum să fii optimist când timp de cinci sute de zile țara a suferit distrugeri sistematice, când mașinile funerare duc în mod constant la cimitir oameni uciși orbește, când opt milioane de ucraineni au fost nevoiți să fugă în străinătate, când la televizor, între două imagini cu cântece populare în costume naționale, sunt difuzate reportaje cu recuperarea tinerilor soldați cărora li s-au amputat ambele picioare? Primul motiv /de optimism/ invocat de persoanele intervievate de Institutul de Sociologie din Kiev este unul simplu: „victorie”.
Prin urmare, ucrainenii încă mai cred cu fermitate în victorie, dar știu și că va mai dura. „Trebuie să înțelegem că drumul spre victorie este cel mai important și cel mai dificil lucru”, avertiza președintele Volodimir Zelenski în fața Parlamentului pe 28 iunie. „Și nimeni nu poate spune când vom ajunge la ea”.
Aspectul lipsit de griji al cafenelelor de pe trotuarele din Kiev este înșelător. Capitala este departe de front, dar războiul este prezent în mințile tuturor. „Femeile se îngrijesc și se îmbracă bine pentru a nu se scufunda în depresie”, ne spune Iulia Magdici, designer de modă. Sănătatea mintală este elefantul din cameră: nu se vorbește mult despre acest subiect, dar toată lumea este conștientă de problemă.
Potrivit aceluiași sondaj, 78% dintre ucraineni au cel puțin o rudă sau un prieten care a fost ucis sau rănit în război.
În clădirile guvernamentale, cu coridoare scufundate în întuneric, mereu protejate de saci de nisip, presiunea sub care se lucrează este vizibilă. Acolo, miniștri și înalți oficiali s-au întâlnit la începutul lunii iulie cu un grup de experți din cadrul Consiliului European pentru Relații Internaționale (ECFR), un think tank, în fața cărora nu au reușit să-și ascundă frustrarea. Unul dintre ei pare să fi îmbătrânit cu zece ani de când l-am văzut ultima dată, în septembrie. Un altul și-a schimbat latura jovială cu o furie reținută. Toți preferă să rămână anonimi pentru a se putea exprima liber și suportă greutatea de șaptesprezece luni a unei invazii devastatoare și a unei rezistențe care este complicat de organizat, în ciuda sprijinului popular.
Situație îngrijorătoare pe teren
Primul factor /de îngrijorare/ este derularea contraofensivei, total diferită de operațiunea triumfală din toamna lui 2022 când, spune un oficial, „pătrundeam ca în brânză” în liniile inamice. De data aceasta, rușii au avut timp să întărească trei linii de apărare și să pună două milioane de mine. Aviația lor face pagube mari. Avansul este mai lent și mai costisitor în vieți. Și, după cum notează un expert militar, „rușii nu se mai predau, ci luptă”. Nu mai avem de-a face cu debandada anului 2022.
De aici și al doilea motiv de frustrare: ezitările Washingtonului. Incertitudinile summitului NATO de la Vilnius, care s-a deschis marți, 11 iulie, sunt trăite cu și mai multă exasperare cu cât situația se complică în teren. „Ucraina merită respect”, a scris Zelenski pe Twitter, descoperind, în drum spre capitala Lituaniei, „absurditatea” formulării privind statutul țării sale, încă neinvitată să intre în NATO. Puterea de la Kiev este prinsă într-un cerc vicios, fiind total dependentă de asistența occidentală, în special de cea americană, fiind nevoită să plătească prețul, în vieți omenești, pentru inadecvarea acestei asistențe. Kievul este convins că luptă și pentru securitatea Europei: „Americanii continuă să spună că depinde de Ucraina să decidă victoria, dar ne limitează opțiunile, întârziind livrarea de avioane F16 timp de luni de zile”. „Zelenski este „handshaker-in-chief” [„Dl. Strângeri de mână”], prietenul tuturor”, glumește un membru al guvernului său, care reamintește că, la anumite decizii, Ucraina este tratată ca și cum n-ar trebui să fie prezentă în cameră”.
Acest sentiment, susține un politolog local, se infiltrează în discursul public, sub formă de reproșuri: limitând livrarea de arme mai puternice, „Occidentul ne obligă să ducem un război pe care nu l-ar duce singur”.
Lumină la capătul tunelului
Oficialii ucraineni ar dori să schimbe „abordarea fragmentară” – cea care îi obligă să cerșească fiecare nivel superior de ajutor militar doar pentru a obține un NU și apoi, după un timp, un DA – cu o strategie reală. „Când a început /războiul/, jumătate din ceea ce am cerut era inacceptabil”, își amintește un oficial ucrainean. Acesta a fost începutul, când era necesară prudența. Kievul aplaudă acum „răzgândirea magică” a Franței, dar timpul se scurge și nu în favoarea Ucrainei.
Al treilea motiv de depresie – strategia NATO care nu ar trebui să mai treacă prin Moscova. „Partenerii noștri ar trebui să înceteze să se mai uite spre Kremlin atunci când iau decizii importante”, a sugerat Zelenski pe 28 iunie. Unul dintre miniștrii săi face comparația cu perioada 1988-1989, când occidentalii erau paralizați de ideea prăbușirii Uniunii Sovietice. Astăzi, ei se tem de prăbușirea Rusiei. Cu toate acestea, spune un oficial, „toată lumea se teme de Putin. Ați hrănit fiara. Și ce ați obținut?”
Deci de unde acest optimism al populației? Poate de la perspectiva aderării la Uniunea Europeană, care a devenit lumina de la capătul tunelului. UE pare a fi mai generoasă și mai accesibilă decât NATO, cu o procedură de aderare mai clară. Pentru moment, această perspectivă ajută la alungarea ideii care stăpânește țara - aceea a unui război care nu se va termina niciodată.
