Premium
Acum câteva zile,un amic îmi spunea: ”Nu fi naivă! Guvernul ăsta a apărut cu două motive: primo, e un fel de tampon între gloata din stradă și clasa politică, pe cale de a fi devorată. Secundo: e o modalitate de a compromite definitiv noua generație de tehnocrați și ”apolitici””.
Poate că e o viziune pesimistă, cinică, conspiraționistă, cum că actuala clasă politică n-a vrut decât să cumpere ceva timp ca să se regrupeze, să-și mai facă o cosmetizare, niște facelift-uri, ca să nu mai fie nevoită să apară și la viitoarele alegeri ca o nedemnă bătrână doamnă, incapabilă să realizeze că e timpul să se retragă.
Iar un guvern de apolitici/tehnocrați e oricum o aberație democratică, ca să mai fie nevoie să ne convingă cineva de contrariu, prin compromiterea unor oameni.
Și, totuși, două cazuri actuale te pun pe gânduri. Cazurile ”Curaj-Ponta” și ”Cioloș-Arafat”.
Dar să plecăm de la o afirmație, aparent belicoasă, chiar a actualului prim-ministru, la un interviu acordat unui post de radio. ”Guvernul are instrumente directe pentru a proceda la schimbări pentru care există rezistență în clasa politică”, spune domnul tehnocrat din capul mesei cu miniștri de la Palatul Victoria.
Și are dreptate. Guvernul (inclusiv ministerele) poate emite acte normative și are responsabilitate directă asupra selecției de cadre din aparatul administrativ. Ca să pui pe liber un incompetent de prin vreo agenție sau inspectorat, nu-ți trebuie avizul Parlamentului. Ca să desființezi o comisie parazitară din vreun minister, iarăși, n-ai nevoie de partidele politice. Ca să schimbi legea educației, organizarea administrativ-teritorială, legile electorale, da, ai nevoie de o majoritate în forul legislativ, pe care, aparent, acest cabinet nu o are. Motiv pentru care niciuna din acestea, cu efecte ”grele” asupra intereselor politice, nu va putea intra anul viitor în Monitorul Oficial.
Dar ca să-l demiți pe un ”erou”, care, în mod evident, a avut responsabilitatea coordonării serviciilor de urgență în ultimii doi ani, a ieșit public, și a spus, fără nicio apăsare, că ISU nu știa de existența clubului Colectiv, o firmă printre cele fără aviz de prevenire a incendiilor, nu-ți trebuie aprobarea Parlamentului. Mai mult, nu doar că nu-i soliciți să plece, dar îl încurajezi să rămână și să prezinte ”un plan de reformă a ISU”, ca și cum până acum dl. Arafat a fost responsabil cu alte lucruri.
Ei, bine, premierul Cioloș începe să-și dezvăluie limitele. E vorba de acele limite în raport cu cei care îl țin atârnat în funcția de la guvern.
Nu cred că are cineva vreo îndoială că Arafat, cu bunele și cu relele lui, a fost folosit și s-a folosit, la rândul lui, de oameni sus-puși din politică. Bun prieten cu Ponta și Oprea, îndatorat probabil lor, din cine știe ce motive (dar și reciproca e valabilă), Arafat le-a salvat scaunul de multe ori mai marilor de la PSD și UNPR în situații grele. Atunci când a ieșit cu pieptul în față să apere incompetența și delăsarea politicienilor în situații cu mare impact emoțional pentru public (accidentul din Apuseni și cel de pe lacul Sutghiol sunt doar două exemple).
Nu știu ce apăsare a avut dl. Cioloș să-i ceară lui Raed Arafat, având în vedere toate circumstanțele tragediei de la Colectiv, să lase locul altcuiva, alta decât aceea că prietenii lui Arafat din PSD s-ar putea supăra. Sau că prietenii lui Arafat din presă ar putea declanșa și ei o campanie împotriva ”călăului” fondatorului SMURD.
Numai că Cioloș ar trebui să știe că asemenea temeri sunt valabile în cazul multor funcționari, mai puțin notorii decât Arafat, lăsați în urmă de guvernarea lui Ponta. Și nu toți sunt nici competenți, nici cinstiți, nici de bună credință. Dar cum să te atingi de ei dacă sunt ai PSD, iar PSD îndată se poate înfuria și-și strânge o majoritate să te dea jos?
În cazul ăsta, ar fi de apreciat dacă Cioloș ar vorbi ceva mai puțin și, în orice caz, dacă ar face declarații mai puțin bombastice, cum a fost aceea că dispune de mijloace să învingă rezistența clasei politice. Adevărul e preferabil în asemenea situații. O declarație onestă a premierului, de genul: ”Oameni buni, noi anul viitor doar organizăm două rânduri de alegeri și ne ocupăm să dăm salariile și pensiile la timp” ar fi mai puțin dătătoare de false speranțe.
Pentru că, chiar dacă ai pârghiile să ocolești Parlamentul și partidele în unele domenii, așa încât să-i împiedici să-ți pună bețe în roate, realitatea ultimă e una singură: ei au o pârghie simplă și eficientă să te trimită la plimbare, dacă îi calci pe coadă: moțiunea de cenzură.
În aceeași situație e și Adrian Curaj, noul ministru al educației. Cercetător onest, așa cum arată cv-ul domniei sale, domnul Curaj e deja de o săptămână în funcție și pare că s-a baricadat în birou și și-a astupat urechile ca să nu mai audă solicitările unora și altora din presă și societatea civilă referitoare la plagiatul lui Ponta. Sau la plagiat, în general.
Întrebat dacă are de gând să facă ceva în privința asta, Curaj ne expediază speriat, invocând concentrarea sa maximă pe bugetul educației. Cei naivi ar putea să-l și creadă. Cei care mai înțeleg puțină administrație, știu că dl. Curaj, abia venit în minister, a găsit proiectul de buget pe masă ( de la guvernul anterior) și mare lucru nu mai are de făcut, decât să ia act și să mai schimbe trei virgule.
Gurile rele ne-au avertizat de la început că noul titular de la educație nu e chiar un străin al sistemului de până acum. Venit din Politehnică, din curtea stăpânei restaurației în școli, Ecaterina Andronescu, domnul Curaj se arată prudent să deschidă ”cutia Pandorei”, cea a plagiatului academic la politicieni. Cine știe ce șerpi ar mai putea ieși din ea? Sau poate că balaurii care deja au ieșit la suprafață sunt cei care îl înspăimântă pe ministrul Curaj?
În orice caz, situația lui Curaj e aceeași ca a lui Cioloș. Poate face câteva lucruri bune și curajoase, fără vreo aprobare de la Parlament, dar ezită, de teamă că PSD, UNPR și cine mai știe cine i-ar putea lua capul, lui sau întregului cabinet, cu tot cu el.
Decât un guvern care calcă pe vârfuri, ca să nu-i tulbure pe politicieni, deși are o datorie măcar morală față de cei din ”stradă”, mai bine lipsă. Față de un guvern politic măcar n-ar mai fi fost mari așteptări. Sau poate, cine știe, un guvern asumat pe față de un partid ar fi purces la câteva reforme, măcar de fațadă, ca să-și atragă simpatia străzii și voturi.
Așa, însă, ne aflăm într-o situație mizerabilă cu toții. Cioloș și oamenii lui, fiind apolitici, n-au nevoie de voturile noastre, deci nu e cazul să-și bată capul să facă ceva și pentru cetățeni, dar vor să stea un an în fotoliile ministeriale și pentru asta e nevoie să nu zgândărească vreun partid sau politician influent, care să declanșeze rostogolirea din scaune.
