Premium
„România educată” este proiectul național al Președintelui României care reprezintă începutul reașezării societății pe valori, dezvoltarea unei culturi a succesului bazată pe performanță, muncă, talent, onestitate și integritate.” așa sună un soi de manifest postat pe pagina Administrației Prezidențiale.
Aproape ca întotdeauna (există și mici excepții), cuvintele pe care Președintele le rostește sună bine, dar au prea puțină acoperire în realitate și în fapte. Dezbaterea despre educație a fost declanșată de Palatul Cotroceni. Pentru cunoscători, e clar că acest domeniu urmează să fie floarea la butonieră cu care Iohannis va defila în campania electorală din 2019. Nimic în neregulă până aici.
În neregulă e că Iohannis reușește să evite grațios de fiecare dată exemplele care contrazic chiar sloganurile frumoase de pe site-ul președinției: ”O cultură bazată pe onestitate și integritate”. Iar exemplele stau la masă cu el, nestingherite. Unul este Petre Tobă, Ministru de Interne, membru al CSAT, acuzat de plagiat, cu probe clare, indubitabile. Celălalt este Adrian Curaj, membru al Academiei Naționale pentru Științe ale Securității Naționale, Ministru al Educației, de care se roagă toată lumea, de când a fost învestit în funcție, să rezolve problemele de plagiat la înalții demnitari, iar cel mai sonor caz este al fostului premier Victor Ponta.
Iohannis și Cioloș, desigur, n-au nicio apăsare să conviețuiască în aceleași cercuri de putere cu cei doi oameni, un plagiator și un (din ce în ce mai evident) protector al tuturor plagiatorilor. Dar măcar Cioloș nu prea vorbește de educație și nici nu vrea să se împăuneze ca președintele țării cu ”marele proiect național”.
Cele mai recente demersuri venite din lumea academică se lovesc de același zid de surzenie. Universitatea București mai trimite o solicitare Ministrului Educației în vederea retragerii titlului de doctor al lui Victor Ponta. Curaj mormăie indiferent: ”nu se poate”. O scrisoare semnată de prestigioși universitari îl somează aproape cu disperare pe Curaj să nu mai tergiverseze rezolvarea problemelor legate de plagiat și să aplice legea în toate cazurile semnalate deja public. Niciun fel de reacție.
În aceste condiții, ca jurnalist nu poți decât să începi să lucrezi cu scenarii și ipoteze. Amploarea uriașă a plagiatului în clasa politică și în elita militară (inclusiv serviciile secrete) deja devine o suspiciune rezonabilă. Unde pui degetul mai țâșnește o fraudă. Începe să se vadă din ce în ce mai limpede că în ultimii ani, pe când noi toți eram ocupați ba cu austeritatea, ba cu reformele, ba cu alegerile, niște băieți și fete, foarte bine poziționați, fraudau cu sârg teze de doctorat și titluri academice. A fost un program organizat, o adevărată cabală, nu joacă, de înnobilare academică a unor privilegiați ai sorții, fără niciun fel de merite.
La ce le-a servit? Probabil că e greu de găsit un singur răspuns. Unii au intrat prin Barouri de avocatură, alții au mai ciupit câțiva sfanți la salariu, alții au vrut să arate pur și simplu că nu sunt doar niște ”moșiteacă” cu trese pe umăr, ci doctori în toată regulă și, bineînțeles, destul de mulți, de prin partide, care au vrut să se onorabilizeze, după mulți ani în care lumea i-a privit ca pe niște interlopi analfabeți.
Când realizezi toată această oroare și la ce niveluri s-a răspândit, începi să înțelegi reticențele premierului și președintelui țării de a se atinge măcar cu o vorbă de orice caz de plagiat. Cât despre Curaj, făcut peste noapte Ministru al Educației, realizezi destul de repede că el e coleg de ”arme” cu plagiatorii în celebra Academie de Științe ale Securității Naționale. El a fost pus acolo exact ca să-i ocrotească. El n-a fost numit ministru pentru că era un reputat cercetător. Asta era o bună acoperire pentru un om slab, din sistemul ocult, gata oricând să-i servească pe cei care și-au luat fără nicio jenă cu japca titlurile universitare.
Începi să înțelegi, atunci când adulmeci amploarea fenomenului, și obrăznicia lui Victor Ponta, care se răstește la conducerea Universității din București, cea care, dintr-o eroare, pe cale să și-o repare, i-a dat diploma ce i-a permis să se facă avocat în Barou. Ponta știe că nu e singur. Știe că oricât de mulți inamici are prin partide sau prin servicii, chiar și aceștia sunt colegi de suferință cu el în marele Club al Plagiatorilor de Lux. Dacă pică el, pică și ei. Dacă i se ia lui titlul de doctor și e dat afară din Barou, se deschide cutia Pandorei și urmează ei la rând, cei care au beneficiat de un titlu fals pentru a obține bani, poziții și onoruri.
Sunt mulți idealiști încă în presă și societate civilă, mulți Don Quijote care și-au făcut o misiune din a deconspira demnitari plagiator. Și sunt de invidiat pentru asta. Dar nici măcar ei nu-și mai fac iluzii că au de a face cu o luptă facilă sau cu o victorie sigură. Chiar și ei ar trebui să știe că, date fiind nivelurile de complicitate la care s-a ajuns în privința plagiatului academic în România, s-ar putea ca toate eforturile să fie fără rost. S-ar putea să trebuiască să ne împăcăm cu toții cu ideea că e un subiect închis, fără niciun fel de consecințe practice.
Nu e vorba de defetism, dar probabil că va trebui să admitem că oamenii ăștia vor păstra titlurile de doctor până la sfârșitul vieții lor. Fiind mulți, influenți, solidari, ei nu vor permite niciodată, indiferent cine va avea pârghiile puterii politice, să li se întâmple marea rușine de a da totul înapoi, de a se întoarce la ce erau înainte să fie doctori plus dezonoarea de a fi considerați niște impostori. E o bună ocazie să vedem totuși cine conduce România, dincolo de aparențele democrației.
