Premium
Adevarul:
Dragi prieteni reali sau virtuali într-ale Istoriei, chiar dacă nu veţi fi cu toţii de acord cu ceea ce urmează, vă propun un punct de vedere. Din acest motiv e frumoasă Istoria - pentru că putem schimba idei, cheia adevărului absolut nefiind la cineva anume. Aşadar:
1. Nu, nu a existat nici o "telegramă de la sovietici" pe care ar fi aşteptat-o Mareşalul Antonescu pe 23 august 1944. Aceasta este o pură legendă, deloc inocentă. Nimeni nu a văzut-o, nici la Bucureşti, nici la Moscova, nici în vreun alt loc. Întrebaţi-vă mai bine „cui prodest” această legendă.
2. Tot ce doreau sovieticii în legătură cu România era să tragă de timp (prioritatea lor era să ajungă la Berlin). Stalin nu avea atunci nici un interes să-i ofere lui Antonescu / României presupusele „condiţii mai bune de armistiţiu”. Dimpotrivă, interesul URSS era să intre luptând într-o Românie inamică.
3. Stalin NU era interesat ca regimul de la Bucureşti să se schimbe. Pentru Stalin era mai bine dacă Mareşalul Antonescu ar fi condus România în timp ce Armata Roşie ar fi ajuns, cu baioneta la armă, în Bucureşti. Evident, sfârşitul lui Ion Antonescu ar fi fost acelaşi, dacă nu chiar mai rău. Dar ar fi fost cert mai rău pentru România.
4. Ideea că armata română i-ar fi putut ţine în loc pe sovietici pe linia Focşani - Nămoloasa - Galaţi este pură supoziţie. În cel mai bun caz, era o simplă problemă de timp - adică se mai amâna puţin deznodământul. Ne place sau nu ne place, în acel moment înaintarea sovieticilor spre inima Europei era implacabilă.
5. Înlăturarea Mareşalului Antonescu, în acel moment, a fost singura soluţie raţională la o problemă care oricum era complicată. Din păcate, I.A. nu avea nici viziunea si nici viteza de reacţie tactică pe care momentul concret o cerea. Pentru binele ţării (sau ce mai rămânea din el), Mareşalul ar fi trebuit să întoarcă armele - sau trebuia eliminat el însuşi. Asta a fost, pe scurt, miza zilei de 23 august 1944.
6. În realitate, sovieticii au fost politic-frustraţi de evenimentele de la Bucureşti. Ei nu au mai venit ca „eliberatori” - pentru că Bucureştiul era deja eliberat, când au ajuns sovieticii, la final de august. Desigur, propaganda ulterioară a spus altceva - dar adevărul e unul singur: NU Armata Roşie a eliberat Capitala, ci tocmai acel eveniment din 23 august.
7. Chiar şi cu sovieticii în plin avânt, nimeni nu putea intui în acel moment că vor urma 45 de ani de comunism peste Estul Europei. E nedrept să acuzi pe cei care l-au înlăturat pe Ion Antonescu de faptul că ar fi „pregătit” comunizarea ţării. A cere acelei generaţii să aibă premoniţii sau previziuni e exagerat - e ca şi cum, peste ani, nepoţii nepoţilor noştri ne-ar acuza că nu am prevăzut toate problemele a căror sămânţă (deseori insesizabilă) se află în chiar zilele noastre de azi. (Desigur, e foarte posibil ca nepoţii să o facă!)
Şi propunerea de concluzie: nu-i încurajez pe cei care se lamentează că noi am fi trădat Germania în acel 23 august. Unu la mână, îi rog pe cei care cred aceasta să citească mai multă istorie: eventual, să vadă pe câţi aliaţi a trădat şi câte alianţe a schimbat în plan extern Otto von Bismark în cariera lui de cancelar. SINGURA MIZĂ REALĂ A POLITICII EXTERNE E INTERESUL NAŢIONAL - restul e retorică. Şi doi: la 23 august, România nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să-l omoare, în cateva rânduri. Un Hitler care transformase Germania într-un stat zombificat şi mancurtizat.
Aşadar, să nu vă surprindă dacă vă voi propune următoarea cheie de lectură: prin faptul că i-a întors spatele lui Hitler, România i-a făcut Germaniei un mare bine! Să nu ne mai punem cenuşă în cap, că nu e cazul - dimpotrivă, orice german raţional ar trebui să mulţumească în sinea sa Regelui Mihai şi românilor de atunci pentru că aceştia au grăbit căderea oribilului Reich. Aşa cum, desigur, orice maghiar raţional îşi dă seama că intervenţia României din 1919, împotriva fantasmelor lui Bela Kun, a scăpat Ungaria de la a deveni, anticipat, o republică sovietică.
(autor: Adrian Cioroianu)
Ziarul Financiar:
În doar cinci zile de când Banca Angliei a tăiat dobânzile luna trecută deficitul cumulat din planurile de pensii ale celor mai mari 350 de companii britanice listate a crescut cu 10 miliarde de lire sterline. Anul trecut deficitul fondurilor de pensii ale celor mai mari companii de pe bursa americană s-a situat la 376,6 miliarde de dolari. În Germania, banca centrală - Bundesbank - a recomandat majorarea graduală a vârstei de pensionare la 69 de ani, avertizând că altfel cea mai mare economie europeană nu va mai avea de unde să dea bani pensionarilor.
Lumea se îndreaptă spre o criză a pensiilor, după cum scrie Financial Times. În unele ţări, politicienii au găsit vinovaţii: băncile centrale. În SUA, problemele au devenit evidente în luna mai când cei 400.000 de cotizanţi şi membri ai Central States Pension Fund, fond înfiinţat în 1955 pentru administrarea pensiilor camionagiilor, au primit scrisori de la boardul de directori cu o scuză neobişnuită. Managerii scriau că regretă că trebuie să-i informeze că fondul, până la urmă, nu le va reduce beneficiile deoarece Trezoreria le-a interzis această soluţie. Central States a vrut să reducă beneficiile deoarece se temea că altfel va intra în default deoarece activele sale de aproximativ 18 miliarde de dolari nu pot acoperi promisiunile de plată de 32 de miliarde de dolari. Reducerea pensiilor făcea parte dintr-un plan de salvare care avea ca scop evitarea unui dezastru total mai târziu. Însă ideea a fost atacată de Congres şi de sindicate.
„Situaţia Central States Pension Fund este critică şi se înrăutăţeşte, iar estimările arată că fondul va rămâne fără bani în mai puţin de 10 ani”, se arată în scrisorile citate.
Astfel de avertismente vor primi probabil pensionari şi cotizanţi la fonduri de pensii din multe alte locuri din lume, unde politicienii se vor confrunta cu aceeaşi dilemă imposibilă: o criză demografică a pensiilor, provocată de faptul că oamenii trăiesc mai mult şi de declinul ratelor natalităţii, a devenit critică datorită randamentelor obligaţiunilor aflate la cele mai joase cote din istorie. Veniturile aduse de obligaţiuni, în special de titlurile guvernamentale şi cu venit fix, sunt baza investiţiilor fondurilor de pensii. După ani de declin al yieldurilor, pentru aceste fonduri a devenit foarte dificil să mai producă randament. De aici tacticile disperate ale fondurilor precum Central States.
În SUA, activele fondurilor de pensii s-au dublat din 1999, dar obligaţiile de plată către pensionari au crescut de aproape patru ori, potrivit Ryan ALM. Rezultatul este un deficit enorm al fondurilor de pensii. Cele ale companiilor cuprinse în indicele bursier S&P 1500 aveau la sfârşitul lunii trecute un gol de finanţare de 562 de miliarde de dolari, cu aproape 160 de miliarde de dolari mai mare decât în urmă cu doar şapte luni, conform datelor Mercer.
