Termenul Sadfishing se referă la postările emoționale din rețelele sociale care par să caute un răspuns masiv de susținere, folosind tristețea drept momeală pentru a atrage atenție emoțională, potrivit mediafax.
O tânără publică pe TikTok un videoclip în care plânge, fără să ofere prea multe detalii. Cineva postează pe Instagram un text lung despre o despărțire sau o criză personală. Un influencer își povestește diagnosticul de sănătate mintală într-un live. Sunt scene care se repetă, cu fețe și nuanțe diferite, dar cu aceeași dinamică de fond: expunerea publică a suferinței personale, cu scopul de a primi consolare, sprijin sau validare. Acest comportament poartă numele de sadfishing, notează La Vanguardia.
Termenul sadfishing a fost introdus de scriitoarea Rebecca Reid într-un articol publicat în 2019, în care analiza postările emoționale din rețelele sociale ce păreau să caute o reacție colectivă de susținere. Neologismul pornește de la termenul „catfishing”, care descrie crearea unei identități false online, și înlocuiește cuvântul „cat” cu „sad”, adică trist. Ideea este folosirea tristeții ca momeală pentru a atrage atenție emoțională.
Nu este vorba pur și simplu despre exprimarea emoțiilor în mediul online, lucru complet firesc și uman. Sadfishing-ul descrie mai degrabă o folosire strategică sau exagerată a suferinței, care generează reacții din partea publicului digital, aprecieri, comentarii de susținere și interacțiuni care întăresc acest tip de comportament.
Din punct de vedere psihologic, sadfishing-ul poate fi înțeles ca o formă de căutare a validării sociale. În contexte în care stima de sine se construiește, cel puțin parțial, prin reacțiile celorlalți, afișarea vulnerabilității devine o strategie pentru a te simți văzut, apreciat sau înțeles. Este, de fapt, o cerere de sprijin emoțional și recunoaștere afectivă.
Această nevoie este legată de ideea de sprijin emoțional, adică de capacitatea mediului, în acest caz cel digital, de a primi expresia emoțională fără judecată și cu empatie. Apartenența nu apare doar din conexiune, ci și din recunoașterea vulnerabilității comune.
Unele cercetări arată că acest tip de utilizare emoțională a rețelelor sociale este asociat cu nevoia de reglare emoțională și cu stiluri de atașament mai anxioase. Acest lucru sugerează că relația dintre emoții și platformele digitale este profundă și merită atenție atât din perspectivă clinică, cât și educațională.
Există și o componentă culturală. În era digitală, mulți oameni au crescut povestindu-și viața online. Împărtășirea emoțiilor, inclusiv a celor dureroase, devine o extensie a acestei narațiuni personale. Granițele dintre public și privat, dintre autentic și performativ, devin tot mai neclare.
Sadfishing-ul ridică întrebări dificile legate de autenticitate. Unele cazuri pot părea manipulative sau exagerate, dar intențiile sunt greu de judecat într-un spațiu digital. Ceea ce pentru un privitor pare o dramatizare, pentru persoana care postează poate fi o modalitate sinceră de a-și procesa emoțiile.
Din perspectivă psihologică, contează contextul și frecvența. Dacă cineva apelează constant la postări triste pentru a obține reacții, este posibil să fi intrat într-un tipar de reglare emoțională nesănătos. Dacă, în schimb, este vorba despre o exprimare punctuală într-un moment dificil, aceasta poate fi o formă validă de descărcare emoțională.
Deși împărtășirea emoțiilor poate fi eliberatoare, sadfishing-ul implică și riscuri. Unul dintre ele este expunerea emoțională într-un mediu care nu este întotdeauna empatic. Internetul nu răspunde mereu cu grijă. Cei care își expun suferința pot deveni ținta ironiei, a neîncrederii sau chiar a hărțuirii.
Un alt risc este dependența de reacția externă. Atunci când alinarea emoțională depinde exclusiv de răspunsul digital, capacitatea de autoreglare emoțională slăbește. Se poate crea un cerc în care persoana simte nevoia să posteze pentru a se descărca, într-un mecanism asemănător cu „recompensa intermitentă”, întâlnită și în alte comportamente adictive.
Acest mecanism este prezent și în utilizarea compulsivă a rețelelor sociale. Mai multe studii din neuroștiință au arătat că aceste platforme activează aceleași circuite ale recompensei ca și alte dependențe comportamentale, mai ales prin feedback-ul social imprevizibil, cum sunt aprecierile și comentariile. Acest tip de întărire face ca comportamentul să fie repetitiv și greu de controlat.
În plus, sadfishing-ul poate trivializa probleme serioase de sănătate mintală. Atunci când totul devine conținut, există riscul ca suferința să fie redusă la o poveste estetică sau la o marcă personală. Unii experți au atras atenția asupra pericolelor „hipervizibilității emoționale” în rândul adolescenților, mai ales pe platforme precum Instagram și TikTok.
Trăim într-o cultură în care emoțiile au devenit vizibile, ușor de distribuit și, uneori, monetizabile. Sadfishing-ul apare ca un simptom al acestei transformări. Nu este un fenomen patologic în sine, dar reflectă modul în care platformele au schimbat relația noastră cu emoțiile și cu ceilalți.
Cheia este dezvoltarea unei alfabetizări emoționale care să permită diferențierea dintre exprimarea sănătoasă și dependența digitală. La fel de important este să existe spații, online și offline, în care vulnerabilitatea să nu fie o strategie disperată, ci o posibilitate sigură și susținută.
Sadfishing-ul ne amintește că, dincolo de ecrane, există oameni care caută alinare, conexiune sau pur și simplu să fie ascultați. Ca societate digitală, este important să renunțăm la judecățile rapide despre modul în care ceilalți își exprimă suferința și să deschidem conversații mai empatice despre cum ne putem susține emoțional într-o lume hiperconectată.
Uneori, lacrimile dintr-un videoclip nu sunt doar o strategie, ci o întrebare aruncată în gol, în speranța că cineva va răspunde.
Comentează