SRI, încotro?

Autor:

Publicat: 13/01/2017 10:20

Actualizat: 13/01/2017 14:01

Sursa foto: inquamphotos.com / Ovidiu Micsik

Avem o nouă criză în România. Punerea la dispoziție a generalului Coldea după dezvăluirile lansate de Sebastian Ghiță ne arată niște disfuncționalități majore. Peste tot în lume serviciile folosesc oameni de afaceri pentru a-și suplimenta fondurile necesare acțiunilor operative. În România a fost folosit Ghiță. Cum a fost selectat, cine i-a făcut profilul, astea sunt greșeli făcute de serviciu de informații și probabil va fi o analiză. Cum au reușit să se bazeze pe un astfel de om?

Ghiță nu este îngerul dreptății. Este un om care a reușit în afaceri datorită SRI, dar care la un moment dat a dorit să facă mai mult decât îi permitea rolul lui. A încercat să pună președinți, să facă politica de stat a țării. Nicăieri în lume nu există așa ceva. Finanțatorul rămâne în zona lui. Nu poți să le face pe toate, să ai și acces la resurse și la informați și la decizia politică.

La acest moment avem o criză. Clasa politică va trebui să găsească un mod în care să țină serviciile sub control. Atât cât se poate. Criza aceasta a fost însă previzibilă și nu s-a făcut nimic pentru ca ea să nu ajungă în acest punct. Iată ce scria pentru Contributors în 2014 Marian Zulean, profesor la Universitatea București, expert în sociologie militară și politici publice.

Criza sistemului de securitate: eșecul controlului civil sau expirarea contractului postcomunist?

După acuzațiile publice făcute de către președintele Traian Băsescu la adresa prim-ministrului Victor Ponta, cum că ar fi fost ofițer sub acoperire al SIE în perioada 1997-2001 putem spune că suntem în plină criză a sistemului de securitate națională și sunt chestionate principii fundamentale ale statului democratic: controlul democratic civil al serviciilor și separația puterilor în stat.

Criza a fost prefigurată de autodenunțul lui Robert Turcescu, aceea de a fi fost ofițer acoperit în mass-media, sau candidatura lui Teodor Meleșcanu, prin strângerea de semnături, în timp ce era director al SIE. În acest articol îmi propun să discut la rece și echilibrat despre cauzele acestei crize, despre modul de reflectare în sfera publică și să ofer câteva soluții pentru dezbaterile publice sau pentru agenda de reformă a unei viitoare guvernări.

Atât presa cât și liderii politici au o abordare de un partizanat îngust și tind să ignore problemele de fond ale acestei crize. Astfel, câțiva lideri de opinie au lansat presupoziții legate de criză, fie explicând că asistăm la un amestec al serviciilor de informații în politică[1] sau la un eșec al controlului civil[2]. Alții, reclamă numărul prea mare de angajați ai serviciilor românești, comparativ cu alte servicii din țări euroatlantice[3]. Deși problemele semnalate de către Andreea Pora, Cristian Ghinea sau Lucian Davidescu sunt reale, dezbaterile din media au o abordare de cancan, punctuală și profund partizană. Pe de altă parte, politicienii au o atitudine precaută și umilă, recunosc o mică problemă dar sfârșesc prin a declama că au încredere în serviciile de informații.

În ceea ce privește reflectarea problemelor sistemului de Securitate națională în programele candidaților la președinție, RFI Romania a făcut o analiză comparativă a programelor de politică externă și de securitate[4]. Din analiza RFI rezultă că ideile candidaților par doar reafirmări ale unor politici sau poziții actuale de politică externă și de Securitate, de genul: “Vrem parteneriat cu SUA”, ”Să ne apere NATO” sau ”Promitem să suplimentam bugetul Armatei”. Toate aceste bune intenții s-ar încadra în filosofia Gică Hagi “… să facem să fie bine, ca să nu fie rău…” Niciuna dintre aceste programe politice nu pare a lua în seamă problemele și vulnerabilitățile sistemului de securitate, reclamate de societatea civilă, și nu anticipează criza de securitate, aflată în desfășurare.

Voi încerca să ofer câteva argumente suplimentare, față de cele semnalate deja în media, sugerând că este nevoie de operaționalizare a nou val de reformă a sistemului de securitate, să zicem Reforma Sistemului de Securitate Națională 2.01. De ce este nevoie de acest nou val de reforme?

Pentru că au apărut multiple evidențe despre implicarea unor reprezentanți ai serviciilor de informații în cazuri de corupție (cazul colonelului Paltânea de la SRI Ploiești, relația dubioasă dintre Sorin Ovidiu Vantu și Radu Timofte etc) sau, mai degrabă, suspiciuni de non-combat, în cazuri de mare corupție, precum Rompetrol sau Microsoft. Organizațiile neguvernamentale ale societății civile ar putea să facă o monitorizare a dosarelor de mare corupție și să aducă noi probe despre implicarea unor ofițeri, activi sau rezerviști, ai serviciilor de informații în rețele de crimă organizată.

Așa cum reiese din articolele menționate mai sus, societatea civilă are dubii despre funcționarea mecanismului de control parlamentar, în condițiile în care comisiile pot fi infiltrate de ofițeri sub acoperire iar ORNISS poate să filtreze selecția civililor, prin neacordarea certificatului de acces la documente secrete. Cred că ar fi chiar în interesul serviciilor de informații să folosească această criză pentru a desfășura o anchetă internă încât să spulbere aceste suspiciuni.

În dezbaterea despre existența unor ofițeri acoperiți în justiție și politică discuția a alunecat spre încălcarea legii de către președintele Băsescu, dacă devoalează cazul unui ofițer acoperit, nu către încălcarea Constituției sau legii de către acel serviciu ce ar fi infiltrat un ofițer acoperit în politică sau justiție. Care ar fi problema?

În primul rând, obținerea unui statut de intangibilitate în fața justiției pentru membrii serviciului respectiv de informații iar, în al doilea rând, influențarea deciziei politice, mai ales dacă ofițerul acoperit este membru al unei comisii parlamentare de control. Cazul presupusei calități a lui Victor Ponta de ofițer acoperit al SIE ar putea fi studiul de caz perfect pentru a argumenta atât încălcarea prevederilor constituționale și legale cât și prejudicial adus democrației și imaginii României în sfera transatlantică. Greu de presupus că se vor produce probe directe dar o anchetă internă sub egida Parlamentului ar putea să facă lumină. Până atunci aș sesiza a altă vulnerabilitate a sistemului de securitate: chiar dacă legea interzice existența ofițerilor acoperiți în justiție și politică nu este foarte clar care ar fi mecanismele de detectare a lor și care ar fi pedepsele pentru inițiatorii acestor infiltrări.

Cutuma societății democratice pleacă de la presupoziția că politicienii civili au dreptul să controleze serviciile și funcționarii publici deoarece poporul le-a delegat puterea, prin alegeri democratice.

Dincolo de aceste date factuale și suspiciuni aș ridica nivelul de analiză către probleme mai complexe. Adevărata problemă este că reforma sistemului de securitate și mecanismul de control civil au fost cerute, inițial, de către NATO și UE, au fost condiționalități externe pentru admitere în clubul lor. Parafrazându-l pe Joseph Nye, primul val de reforme presupunea un contract: militarii trebuie să respecte rolul decidenților civili și să nu interfereze în politică, iar civilii să respecte statutul special al militarilor, să acorde finanțare corespunzătoare pentru realizarea misiunilor și să fie pregătiți pentru a înțelege domeniul. La o analiză sumară conchidem că relația contractuală a fost doar parțial realizată, dar și-a atins limitele.

Asistăm la expirarea contractului fondator, dintre sistemul de securitate și societatea civilă. S-a realizat tot ce se putea din acest contract, în absența unei monitorizări externe. Presupoziția că decidenții civili au dreptul să controleze militarii a plecat de la premise false, în contextul unei democrații neconsolidate, precum cea românească. Nu este de ajuns să avem alegeri libere pentru a trage concluzia că democrația s-a instaurat și puterea poporului se află în mâini sigure, atâta timp cât există evidențe despre constituirea unor carteluri de crimă organizată iar Parlamentul face scut pentru protejarea suspecților de încălcarea legii. Aceasta este principala tensiune a momentului, politicienii reclamă că serviciile de informații și D.N.A. își depășesc atribuțiunile și îi descurajează în actul de guvernare iar serviciile de informații reclamă că “baronii politici” urmăresc controlarea operațiunilor serviciilor, pentru a împiedica lupta împotriva corupției.

Pornind de la această tensiune iată o serie de idei care ar putea ghida o dezbatere profundă pe tema reformei sistemului de securitate.

În primul rând, este nevoie să se pornească investigații interne pentru a aduce probe clare în sprijinul alegațiilor de corupție sau de vulnerabilități ale mecanismului de control civil.

În al doilea rând, este nevoie să se facă ordine în haosul legislativ și conceptual ce reglementează domeniul securității naționale. Aș da exemplul denumirii obiectului muncii specific serviciilor de informații ce se găsește în sintagme precum: “siguranța națională”, “securitate națională” sau “intelligence”. Conceptele sunt folosite interșanjabil în diverse acte normative, doctrine sau strategii. Pare un subiect minor dar, de fapt, aici se găsește baza unei legislații clare, altfel se produc mari confuzii de interpretare a normelor.

Un alt exemplu, mai complicat, este acela al haosului din domeniul planificării apărării, unde prevederi constituționale și legislative contradictorii fac să nu avem azi o strategie de apărare validă. Ultima strategie națională de apărare validă (2008), ce ar fi trebuit sa ghideze planificarea apărării nu a fost operaționalizată în strategii sectoriale și planuri multianuale.

Prin urmare, actualizarea prevederilor legislative din domeniul securității naționale și o planificare strategică coerentă trebuie să fie o prioritate pentru un nou președinte.

În al treilea rând, va trebui reglementată foarte clar sfera de activitate a serviciilor de informații naționale sau departamentale. Cazul ”Turcescu” poate acționa ca hârtia de turnesol pentru analiza instituției ofițerului acoperit în media. Deși s-a autodenunțat ca ofițer acoperit, infiltrat în mass-media, Parchetul nu găsește nimic ilegal (el încalcă, cel mult, codul deontologic al jurnaliștilor), iar unii jurnaliști relativizează cazul, aducând în discuție alte cazuri internaționale de jurnaliști, cum ar fi cel al lui Wilhelm Dietl, din Germania, sau Valerie Plame, din SUA. Este adevărat, meseria de jurnalist se pretează cel mai bine pentru acoperirea unui ofițer, însă cazurile semnalate se referă doar la “acoperiți” ce acționau în misiuni externe, nu spionau sau influențau proprii cetățeni.

O a patra direcție de reformă ar fi cea a protejării vieții private și a construirii de mecanisme de control civil asupra “serviciilor particulare” de informații. Privatizarea securității este un fenomen recunoscut, construirea de firme private de securitate devine fait-accompli, dar mecanismele de control, în cazul săvârșirii de abuzuri asupra drepturilor omului din partea acestor firme, nu sunt foarte clar definite.

Cea mai importantă provocare este, însă, cea adusă de noile tehnologii și de societatea informațională. Combinația dintre noile tehnologii și noi metode analitice, Social Media sau Big Data, creează atât oportunități de analiză pentru servicii cât și riscuri pentru un sistem de securitate bazat pe o legislație depășită, riscuri atât pentru instituțiile de securitate cât și pentru drepturile cetățeanului. Vechea dilemă “Cât trebuie cetățenii să cedeze din libertățile personale pentru realizarea securității ?” trebuie repusă pe tapet, vor trebui începute dezbateri publice și consultări iar, în final, realizat un sistem de securitate deschis inovării sociale, asigurând, în același timp, garanții pentru cetățeni. Acest lucru dezirabil poate fi declanșat ca reacție la evoluția crizei de securitate sau, anticipativ, de către un nou președinte și un nou guvern.

Abonează-te pentru experiența stiripesurse.ro Premium!

Criza sistemului de securitate: eșecul controlului civil sau expirarea contractului postcomunist?