Premium
Un roman psihiologic despre iubiri repetate, așa descrie Stelian Țurlea „Cabinetul albastru”. Redăm în continuare analiza scriitorului, publicată la Mediafax.
Simona Preda, născută în 1978, cu un doctorat în istorie și o prodigioasă activitate științifică, este autoarea mai multor monografii și studii. Dintre cărțile sale, amintim „Patrie română, țară de eroi!” și „Regina-mamă Elena, mariajul și despărțirea de Carol al II-lea”.
Anul trecut, Doina Ruști, coordonatoarea colecției Biblioteca de proză contemporană a Editurii Litera, a îndemnat-o să transforme un text nedefinitivat într-un roman și, potrivit propriilor declarații, Simona Preda s-a conformat, cu reticențe, dar a reușit acest prim roman excelent, apreciat drept „o bijuterie de carte”, care3 se citește rapid și cu plăcere, un roman psihologic, narat la persoana întâi, care pune lumina înainte de toate pe feminitate.
Scriu editorii: „O femeie se îndrăgostește de trei ori și de fiecare dată lucrurile se repetă. Povestea se derulează în Bucureștiul artistic, văzut cu ochii provincialei și revizuit în cabinetul unei psihologe. Actualitate, viziune feminină, o poveste cu emoție și suspans.”
„Simona Preda creează romanul unei voci feminine pe care o auzi în minte spunându-și povestea cu un soi de autenticitate ce amintește de amprenta literaturii interbelice românești.” – scrie prefațatoarea Cristina Bogdan.
Un fragment pentru a vă face o imagine despre stilul tinerei autoare: „Amestec emulsia cu o pensulă subțire și, din când în când, aud prin geam șuieratul vântului, de fiecare dată îl compar instinctiv cu o amintire, una decupată dintr-un vinil cu Albă-ca-Zăpada, în care responsabilul de efecte sonore plasase în fundalul momentului introspectiv, în care prințesa s-a înțepat la deget, un vânt puternic, care se amplifica odată cu rănirea ei, care te copleșea, care te făcea parcă să crezi că vântul e responsabil și de act, și de promisiune, și de înțepătură, și de părul ei negru, în fine, pensula creează niște balonașe transparente în emulsia gălbuie, mă uit spre geam, e întuneric. Pe masa de lucru, cum îi spun eu, deși e aceeași masă de lemn pe care mănânc, la care scriu, pe care plâng sau mă dau cu ojă, am un izvod de Eleusă din erminie, acel tip iconografic al Maicii Domnului în care stă lipită cu obrazul de copil, e o icoană-mângâiere, cel mai greu și cel mai frumos de pictat, am lăsat-o la urmă, amânasem momentul în care trebuia să o încep tocmai pentru că nu voiam să o ratez, asta nu mi-aș fi iertat-o. Din locul în care pictez văd imobilul de alături, ne desparte o stradă subțire, traversată de o șină de tramvai ce se ondulează în depărtare ca un șarpe lucios și uneori, prin ferestrele luminate, zăresc ca într-un film petice de mișcare, corpuri, fragmente de viață, e sentimentul că, oricât de singur ai fi, de fapt, nu ești într-o singurătate totală, există și ceilalți care sunt agățați și ei într-un timp comun, pe care îl împarți fără să-i pese cuiva, pictez primele umbre, proplasma oliv.”
Simona Preda – Cabinetul albastru. Editura Litera, colecția Biblioteca de proză contemporană. 255 pag.
