Hotărârea Marii Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului din 15 decembrie 2025, pronunțată în cauza Danileţ c. României, a fost prezentată în spațiul public drept o confirmare categorică a libertății de exprimare a magistraților. O lectură atentă și onestă a deciziei arată însă un tablou mult mai nuanțat. Curtea nu a legitimat discursul politic al judecătorilor, ci a sancționat în principal slăbiciunea apărării României și proporționalitatea discutabilă a sancțiunii aplicate, în contextul în care fostul judecător, pensiont la 48 de ani, s-a dezis de propriile insinuări și a dat vina pe interpretările presei.
Danileţ c. României: o victorie la limită care nu absolvă judecătorul de obligația de rezervă
Cazul este important nu doar pentru soluția concretă, ci mai ales pentru riscurile sistemice pe care le generează interpretarea superficială a hotărârii. În realitate, decizia nu este o „cartă albă” pentru implicarea magistraților în dezbateri politice, ci un avertisment privind necesitatea unui echilibru extrem de fin între libertatea de exprimare și obligația de rezervă inerentă funcției judiciare.
Mai mult, faptul că soluția a fost adoptată cu o majoritate fragilă, atât în Cameră, cât și în Marea Cameră, indică o profundă divizare în interiorul Curții, care ar fi trebuit să tempereze entuziasmul celor care transformă această hotărâre într-un manifest pro-activism judiciar.
De unde a plecat totul: postarea și contextul politic
Inspecţia Judiciară a exercitat în 2019 acţiunea disciplinară faţă de judecătorul Danileţ Vasilică Cristi, de la Tribunalul Cluj, pentru manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, abatere disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Inspectorii judiciari au reținut că postarea de către judecător, pe pagina sa de Facebook, a punctului de vedere potrivit căruia sugerează, într-o modalitate elevată, că ieşirea Armatei în stradă pentru a păzi democraţia este o soluţie constituţională, în contextul atacurilor la adresa instituţiilor de forţă ale statului şi al preluării controlului politic asupra acestora, contravine obligaţiei de rezervă impusă judecătorilor şi procurorilor.
„Poate că cineva remarcă totuşi succesiunea atacurilor, destructurărilor şi decredibilizarilor la adresa următoarelor instituţii: DGIPI, SRI, SPP, Poliţia, DNA, Jandarmeria, PICCJ, ICCJ, Armata. Nu par întâmplătoare după declararea sus şi tare a "abuzurilor instituţiilor de forţă". Ştim cu toţii ce ar însemna lipsirea de eficienţă sau, mai rău, preluarea controlului politic asupra acestor instituţii: servicii, politie, justiţie, armată? Şi, apropo de Armată: oare s-a aplecat cineva asupra dispoziţiilor art. 118 alin. (1) din Constituţie potrivit cărora "Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea (...) a democraţiei constituţionale" ? Ce ar fi dacă într-o zi am vedea armata pe stradă păzind ... democraţia, că tot am văzut azi că e in scădere coeficientul?! Nu v-ar surprinde să realizaţi că ar fi ... constituţional!? Eu cred că nu vedem pădurea din cauza copacilor...”, este postarea judecătorului Cristi Danileţ.
Ulterior, în urma judecății CSM și a ÎCCJ, Danileț a fost sancționat disciplinar cu diminuarea de 5% a salariului timp de două luni.
Danileț a susținut că intenția a fost una critică și avertizatoare, nu incitatoare, dorind doar să provoace o reflecție asupra derapajelor instituționale posibile.
Această ambiguitate semantică este esențială pentru înțelegerea cauzei. Chiar opinia majoritară a Curții recunoaște explicit că limbajul utilizat de judecător a fost neclar și susceptibil de interpretări divergente, subliniind că folosirea unui astfel de limbaj de către magistrați „poate fi problematică”. Așadar, nu ne aflăm în fața unui discurs lipsit de orice risc, ci a unuia aflat la limita obligației de rezervă.
De ce a ajuns cauza în fața Marii Camere
Cauza Danileţ a fost acceptată spre rejudecare de Marea Cameră nu pentru că ar fi fost una banală, ci dimpotrivă, pentru că a ridicat o problemă juridică nouă și extrem de sensibilă: în ce măsură judecătorii pot participa, în nume propriu, la dezbateri politice pe rețelele sociale.
Până la acest dosar, jurisprudența CEDO protejase în principal exprimarea magistraților cu privire la funcționarea sistemului de justiție, la statul de drept sau la independența justiției. Limitele discursului judiciar pe teme politice nu fuseseră analizate distinct, iar Curtea nu stabilise criterii clare în acest domeniu.
Tocmai această lipsă de precedent a justificat intervenția Marii Camere, care a urmărit să „confirme și să consolideze” principiile existente, dar și să definească limitele impuse de obligația de discreție. Din acest punct de vedere, hotărârea echivalează, în dreptul intern, cu un recurs în interesul legii sau o hotărâre prealabilă, stabilind reguli obligatorii pentru viitor.
O Curte divizată: semnalul de alarmă ignorat
Gradul de controversă al problemei este reflectat fidel de aritmetica votului. În Cameră, soluția constatării încălcării articolului 10 a fost adoptată cu o majoritate minimă, 4 la 3, cu votul decisiv dat de un judecător român. În Marea Cameră, raportul a fost de 10 la 7, o diferență care arată din nou caracterul fragil al concluziei majoritare.
Această divizare nu este un detaliu statistic, ci un indiciu esențial privind natura problemei. Șapte judecători ai Marii Camere au considerat că sancțiunea aplicată judecătorului Danileţ a fost justificată, proporțională și necesară pentru menținerea autorității și imparțialității justiției.
Ignorarea acestui fapt de către apărătorii necondiționați ai reclamantului conduce la o mistificare a hotărârii. Nu ne aflăm în fața unei cauze „clare”, ci a uneia de frontieră, în care Curtea însăși recunoaște riscurile normalizării unui discurs politic judiciar.
Ce a reproșat Curtea autorităților române – și ce nu a spus
Un element important al hotărârii este că Marea Cameră nu a contestat buna-credință a autorităților judiciare naționale. Dimpotrivă, Curtea a recunoscut explicit că CSM și Înalta Curte de Casație și Justiție au încercat să aplice jurisprudența CEDO existentă la acel moment.
Critica Curții s-a concentrat pe insuficiența motivării, nu pe inexistența unui temei disciplinar. Autoritățile nu au demonstrat în mod convingător cum postările reclamantului ar fi afectat concret încrederea publicului în justiție sau independența sistemului judiciar.
Această distincție este fundamentală. Curtea nu a spus că judecătorul nu putea fi sancționat, ci că sancțiunea aplicată nu a fost susținută prin motive „relevante și suficiente” și nu a răspuns unei „nevoi sociale presante”.
Ambiguitatea recunoscută și temeiurile reale de sancționare
Contrar discursului triumfalist, chiar opinia majoritară recunoaște că judecătorul a participat „fără îndoială” la o controversă politică și că limbajul utilizat a fost ambiguu și problematic. Aceste constatări reprezintă, în sine, temeiuri plauzibile pentru o intervenție disciplinară într-un sistem care pune accent pe aparența de imparțialitate.
Opinia concurentă a judecătorului Krenc este și mai clară: autoritățile naționale aveau dreptul să considere că reclamantul a depășit limitele libertății de exprimare permise judecătorilor. Problema, în viziunea sa, nu a fost existența abaterii, ci alegerea unei sancțiuni cu impact financiar direct, susceptibilă să afecteze independența judiciară.
Opinia disidentă merge și mai departe, avertizând asupra riscului ca judecătorii să fie transformați în „influenceri obișnuiți”, abandonați rolului lor tradițional de factori de echilibru și moderație într-o societate polarizată. Acest avertisment este, probabil, cea mai importantă lecție a cauzei.
Riscul major: politizarea magistraturii sub umbrela CEDO
Interpretarea extensivă a hotărârii Danileţ riscă să deschidă o ușă periculoasă spre implicarea constantă a magistraților în dezbateri politice, sub pretextul libertății de exprimare. Odată slăbită obligația de rezervă, linia de demarcație dintre judecător și actor politic devine tot mai difuză.
Justiția nu trăiește doar din independență reală, ci și din aparența acesteia. Or, un judecător care comentează decizii politice sensibile, folosind metafore cu tancuri și armată, riscă să compromită tocmai această aparență, indiferent de intențiile sale declarate.
Hotărârea CEDO nu ar trebui citită ca o invitație la activism judiciar, ci ca un semnal de alarmă privind necesitatea unei prudențe sporite. Libertatea de exprimare a judecătorilor există, dar nu este și nu poate deveni o libertate de a participa nestingherit la lupta politică. În caz contrar, prețul va fi plătit nu de judecători, ci de încrederea publicului în justiție.
Comentează