Premium
În această dimineață, la știrile de la radio, au anunțat despre un incendiu în Baku. Acesta s-a soldat cu mai multe morți deoarece în locația respectivă funcționa un centru de reabilitare pentru toxicomani iar pacienții erau legați de paturi și nu s-au putut elibera. Ca background, prezentatorul la povestit că asemenea incendii nu sunt cu totul neobișnuite în capitala Azerbaidjanului și că au mai existat și altele dintre care l-a menționat pe cel de la metroul din Baku unde au murit trei sute de oameni. Iată, m-am gândit, nu mai este nevoie de teroriști când ai o asemenea apărare contra incendiilor.
Dar Baku nu este singurul loc în care se întâmplă tragedii. Incendiul de la Colectiv este și astăzi viu în mintea oamenilor. Asemenea evenimente produc mai multe morți, de mult mai multe ori mai multe morți, decât atacurile teroriste și, totuși, ele ne îngrijorează mai puțin.
De fapt, există mult mai multe cauze controlabile ale morții care întrec în efect și gravitate amenințarea teroristă în țările occidentale. În Statele Unite, unul dintre riscurile de moarte mai mari decât cel terorist este de a fi împușcat de către un copil mic care a pus cumva mâna pe arma ta incorect asigurată.
Automobilele omoară și ele mai mulți oameni decât teroriștii în toate statele occidentale (includ aici și Europa de Est). Statele iau măsuri din ce în ce mai stricte pentru a controla și a scădea numărul de morți din accidente dar, totuși, cetățenii continuă să depășească limita de viteză crezând că riscul este acceptabil.
Altfel spus, acceptăm riscul de a muri într-un accident, deși acesta este relativ mai ridicat; în schimb ni se pare că este inacceptabil să murim într-un atac terorist, deși riscul este mai mic. Atunci când se întâmplă un accident considerăm că a fost o tragedie fără sens. „Fără sens” înseamnă că nu este nimic de făcut pentru a preveni și alte tragedii asemănătoare. Dacă cineva moare de mâna unui terorist atunci se activează în mulți cetățeni un sentiment de tipul nu trebuie să mai permitem asta niciodată, oricare ar fi costurile.
De unde aceste contradicții?
O parte din ele ar putea veni din caracterul individual vs colectiv al morților. Dacă mor 50 de oameni împreună este mult mai impresionant decât dacă mor 50 de oameni separat. Dacă zeci de oameni rămân împreună fără casă (vezi cazul Vulturilor) suntem mai impresionați decât știind că sute de oameni, fiecare de capul lui, rătăcesc fără casă pe străzile Bucureștiului. Din acest punct de vedere, actele teroriste au un caracter colectiv chiar și atunci când nu moare nimeni. Un act terorist în care nu a murit nimeni este un act terorist ratat – nu ne îngrijorează atât ce s-a întâmplat cât posibilitatea ca acte asemănătoare să se întâmple și în viitor și să nu le putem opri.
În al doilea rând, psihologic, putem simți că suntem mai amenințați de acele acte pe care ni se pare că le controlăm mai puțin. În tragediile curente, ne putem închipui că noi nu vom fi atinși deoarece noi suntem dintre aceia care avem grijă. Noi suntem aceia care nu depășim viteza (cu mult), noi traversăm atent strada, noi ne ferim să intrăm în clădiri nesigure, noi mergem zilnic la serviciu ca să aducem salariul acasă și așa mai departe.
În al treilea rând, poate fi vorba și de efectul media. Aceasta trăiește din frică și din știrile proaste. Instinctual sau cu intenție, canalele media pot crea o frică și mai mare din care să facă și mai multă audiență. Dacă un bloc a explodat din cauza unei butelii lăsate deschise, nu se poate generaliza spunând că toți suntem în primejdie deoarece nu toți trăim în blocuri unde există butelii. Dacă un terorist omoară un câine, în schimb, putem spune că teroriștii s-au infiltrat peste tot și că nimeni nu mai este în siguranță. Asta creează emoții și rating. Este foarte adevărat, că probabilitatea unui atac terorist în Drumul Taberei la blocul C17 este atât de mică încât poate fi echivalată cu zero. Dar aici se poate juca cartea imigrației. Cine vrea să încurajeze frica poate să spună că, uite, vin valuri peste valuri de imigranți musulmani dintre care procente semnificative sunt teroriști și, mai devreme sau mai târziu, va ajunge unul și în Drumul Taberei.
Amuzant, dar trist, este că toată frica și emoția pe care o trăim atunci când vedem un atentat terorist nu ne servește pe noi cu mare lucru. La presiunea și de teama opiniei publice, cele mai multe servicii secrete din țările europene și Statele Unite au întărit deja supravegherea și au luat măsurile pe care le puteau lua pentru a preveni noi atacuri.
De multă vreme deja, emoția îi servește doar pe teroriști. Ceea ce își doresc teroriștii nu este să moară 100 de creștini și atei aleși întâmplător ci să creeze un război între lumea creștină și lumea musulmană. Un război pe care, cred ei, îl vor câștiga „adevărații musulmani”. Este felul lor de a invoca și a produce sfârșitul lumii.
