Fiecare președinte american crede că poate schimba lumea – iar Donald Trump are un sentiment și mai accentuat al propriei omnipotențe decât predecesorii săi recenți.
Dar lucrurile nu merg prea bine pentru cel de-al 47-lea președinte. Trump poate că intimidează giganții tehnologici să-i urmeze linia și poate că încearcă să forțeze instituții precum Universitatea Harvard sau sistemul judiciar prin puterea guvernului, dar unii lideri mondiali sunt mai greu de intimidat.
Este ignorat și umilit constant de președintele rus Vladimir Putin, care sfidează eforturile SUA de a pune capăt războiului din Ucraina. Mass-media rusă îl portretizează acum pe Trump drept un lider cu vorbă grea, dar fără acțiuni – cel care amenință mereu, dar nu aplică niciodată consecințele.
Trump a crezut, de asemenea, că poate modela China după bunul plac, înfruntându-l pe liderul Xi Jinping într-un război comercial. Însă a înțeles greșit politica chineză. Singurul lucru pe care un autoritar de la Beijing nu îl poate face este să se încline în fața unui președinte american. Oficialii americani spun acum că sunt frustrați de faptul că China nu a respectat angajamentele asumate pentru a reduce tensiunile comerciale. La fel ca în cazul Chinei, Trump a dat înapoi și în războiul tarifar cu Uniunea Europeană. Comentatorul Financial Times, Robert Armstrong, l-a înfuriat pe președinte când a inventat termenul de comerț TACO – „Trump Always Chickens Out” (Trump se dă mereu bătut).
Toată lumea credea că Trump și Benjamin Netanyahu sunt pe aceeași lungime de undă. La urma urmei, în primul său mandat, Trump i-a oferit premierului israelian aproape tot ce și-a dorit. Dar acum, când încearcă să intermedieze pacea în Orientul Mijlociu, Trump descoperă că prelungirea conflictului din Gaza este esențială pentru supraviețuirea politică a lui Netanyahu – la fel cum războiul din Ucraina este pentru Putin. Iar ambiția lui Trump de a încheia un acord nuclear cu Iranul intră în conflict cu planurile Israelului de a profita de momentul de slăbiciune strategică al Republicii Islamice pentru a-i ataca reactoarele, conform CNN.
Liderii puternici urmează propriile versiuni ale interesului național, care există într-o realitate paralelă și pe linii de timp istorice sau actuale diferite față de aspirațiile mai scurte și tranzacționale ale președinților americani. Cei mai mulți nu sunt sensibili la apeluri personale fără un beneficiu concret. Iar după încercările lui Trump de a-l umili pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski și pe președintele sud-african Cyril Ramaphosa în Biroul Oval, atracția Casei Albe pare să se fi diminuat.
Anul trecut, Trump a petrecut luni întregi pe traseul de campanie lăudându-se că „relația lui foarte bună” cu Putin sau Xi va rezolva ca prin minune problemele geopolitice și economice majore dintre marile puteri – probleme care, de fapt, s-ar putea să nu aibă soluții.
Nu este primul lider american care suferă de astfel de iluzii. Președintele George W. Bush a privit în ochii tiranului de la Kremlin și a spus că i-a „simțit sufletul”. Președintele Barack Obama a disprețuit Rusia, numind-o o putere regională în declin și l-a descris pe Putin ca pe „băiatul plictisit din ultima bancă”. Nu i-a mers prea bine când acel băiat plictisit a anexat Crimeea.
Mai larg vorbind, toți președinții secolului XXI s-au comportat ca și cum ar fi oameni trimiși de destin. Bush a venit la putere hotărât să nu joace rolul de polițist global. Dar atacurile din 11 septembrie 2001 l-au forțat exact în acel rol. A început războaiele din Afganistan și Irak – războaie pe care SUA le-au câștigat inițial, dar au pierdut pacea. Iar obiectivul eșuat al celui de-al doilea mandat, acela de a democratiza lumea arabă, nu a dus nicăieri.
Obama a încercat să repare imaginea Americii după războiul global împotriva terorii și a mers în Egipt pentru a le spune musulmanilor că e timpul pentru „un nou început”. Președinția sa timpurie vibra de un sentiment că propriul său carismă și trecut unic ar fi, în sine, un elixir global.
Joe Biden a călătorit în lume spunând tuturor că „America s-a întors” după ce l-a scos pe Trump din Biroul Oval. Dar patru ani mai târziu, în parte din cauza deciziei dezastruoase de a candida pentru un al doilea mandat, America – cel puțin în forma sa internaționalistă de după Al Doilea Război Mondial – părea din nou dispărută. Și Trump era înapoi.
Populismul „America First” promovat de Trump se bazează pe ideea că SUA au fost păcălite timp de decenii, ignorând faptul că alianțele sale și modelarea capitalismului global au făcut din America cea mai puternică națiune din istorie. Acum, jucând rolul unui lider autoritar pe care toți ar trebui să-l asculte, Trump își risipește această moștenire și distruge puterea soft a SUA – adică puterea de a convinge – printr-o atitudine belicoasă.
Primele patru luni ale președinției Trump, cu amenințări tarifare, aluzii la extinderea teritorială în Canada și Groenlanda și tăieri masive ale programelor umanitare globale, au arătat că și restul lumii are un cuvânt de spus. Până acum, liderii din China, Rusia, Israel, Europa și Canada par să fi calculat că Trump nu este atât de puternic pe cât crede, că nu există costuri reale pentru a-l sfida sau că propriile lor realități interne impun rezistența.
Comentează