DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Ucraina, în pragul rupturii. Ce face România?

Ucraina
Lucrurile au mers atât de departe la Kiev încât orice deznodământ este posibil. Între timp, la Bucureşti, Ministerul de Externe ne asigură că „urmăreşte evoluţia situaţiei” şi favorizează „dialogul politic” în cadrul mecanismelor parlamentare. Este un alt fel de-a spune că diplomaţia românească ar prefera ca ruşii să rezolve această problemă cât mai repede. Sâmbătă, la Conferinţa de la München secretarul de stat, John Kerry, şi ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, au intrat într-o dispută ca pe vremea războiului rece. Vitali Klitschko se teme de intervenţia armatei, scrie Romania Libera. Una dintre cele mai pertinente analize privind „situaţia” din Ucraina o oferă directorul agenţiei Stratfor, George Friedman: „Genul acesta de demonstraţii au loc în multe ţări. (…) În cele mai multe cazuri, deznodământul are importanţă numai pentru cetăţenii acelei ţări sau ai ţărilor vecine. Dar Ucraina este excepţională pentru că este enorm de importantă (…) Ucraina oferă două lucruri: poziţie strategică şi produse naturale şi agricole (…) Ucraina este esenţială pentru capacitatea de apărare a Rusiei. Cele două ţări împart o graniţă lungă, iar Moscova se află la numai 480 de kilometri de această graniţă, o fâşie de pământ plată, uşor de traversat şi, astfel, greu de apărat. (…) Mai mult, Ucraina găzduieşte două porturi critice, Odesa şi Sevastopol, care sunt mai importante pentru Rusia chiar şi decât Novorossiysk. Pierderea accesului militar şi comercial la aceste porturi ar submina complet influenţa Rusiei în Marea Neagră şi i-ar tăia accesul la Marea Mediterană. (…) În timpul celui de-al doilea război mondial, germanii au cucerit Ucraina în primul an al ofensivei, i-au exploatat agricultura şi au folosit-o ca bază pentru a ataca Stalingradul pentru a rupe legăturile Rusiei cu resursele (de petrol) de la Baku. (…) După ce sovieticii i-au respins pe germani, au ocupat România şi Ungaria şi au înaintat spre Viena, folosind Ucraina ca bază. Din perspectivă europeană şi, mai ales, din perspectiva foştilor sateliţi sovietici, o Ucraină dominată de Rusia ar reprezenta o ameninţare potenţială din sudul Poloniei până în România. Aceste ţări depind deja de energia rusească şi sunt pe deplin conştiente că ruşii ar putea utiliza această dependenţă ca armă pentru a câştiga controlul asupra lor. Abilitatea Rusiei nu numai de a-şi proiecta puterea militară, ci şi de a crea tulburări la graniţe şi de a folosi iniţiativele comerciale pentru a submina autonomia acestor ţări este o teamă reală”. Atunci când preşedintele Traian Băsescu s-a referit, în discursul de politică externă adresat ambasadorilor acreditaţi la Bucureşti, la provocările ruseşti din Transnistria şi regiunea găgăuză, el a exprimat exact acest gen de temeri. Friedman atrage atenţia că „este puţin important cât de absurdă şi arhaică le-ar putea părea europenilor ideea ca NATO, Germania sau orice putere occidentală să atace Rusia, ci că ceea ce contează cu adevărat este cum percep ruşii aceste perspective şi cum acţionează în consecinţă. Iar din punctul de vedere al Moscovei, „o integrare mai strânsă între Uniunea Europeană şi Ucraina reprezintă o ameninţare letală la adresa securităţii naţionale a Rusiei”. Vladimir Putin a afirmat clar că priveşte Ucraina drept esenţială pentru securitatea Rusiei şi a acuzat organizaţiile nonguvernamentale aflate în piaţă că sunt agenţi ai Departamentului de Stat, CIA şi MI6. După ce Victoria Nuland (vă amintiţi de ea, doamna de care a fugit Ponta) a împărţit prăjituri protestatarilor în piaţă, iar senatorul John McCain a ţinut un discurs în care le-a promis protestatarilor de pe Euromaidan că „America este alături de voi!”, Putin le-a reproşat ieri, la Bruxelles, europenilor că el nu-şi trimite ministrul de Externe la Atena sau Nicosia să ia parte la demonstraţii în care să îndemne populaţia să se revolte împotriva UE. Agresivitatea lui Putin este, susţine Friedman, în aceeaşi logică cu acţiunile sale din 2008, când a zădărnicit eforturile Ucrainei sau Georgiei de a se alătura NATO. Analistul american mai observă şi o anumită disimetrie între modul în care Uniunea Europeană şi Rusia abordează Ucraina. În vreme ce pentru ruşi Ucraina este vitală din punct de vedere strategic, pentru europeni nu este. Mai mult, ideea de a integra în UE o ţară atât de mare şi cu un stat mafiotizat este considerată absurdă în Vestul Europei, dar există ţări precum Germania şi Polonia care nu sunt dispuse să lase încă Ucraina să cadă definitiv în îmbrăţişarea Moscovei. Friedman consideră jocul Germaniei cel mai interesant de urmărit. E posibilă o ruptură? Pavel Felgenhauer, jurnalist la Novaya Gazeta, publicaţia care a dat cele mai multe victime regimului Putin (inclusiv Anna Politkovskaia), atrăgea recent atenţia că la nivelul elitei ruse există un consens că Ucraina ar trebui ruptă. Rusia ar trebui să ia partea de est (unde se află resursele de cărbune) şi sud (Crimeea fiind premiul cel mare), iar Occidentul să ia vestul Ucrainei, cu naţionaliştii şi greco-catolicii. Până şi fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov a avertizat recent într-un interviu asupra pericolului ruperii Ucrainei şi, dacă ruşii vor considera la un moment dat că aceasta este singura soluţie, atunci ea va trebui luată în consideraţie. Potrivit lui Felgenhauer, elita moscovită îl dispreţuieşte profund pe preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici, dispreţuieşte foamea lui de putere şi avere şi dependenţa lui de oligarhi, dar va continua să îl susţină atâta vreme cât va servi interesele Moscovei şi nu va ceda prea mult în faţa protestatarilor. Deja de marţi, când Ianukovici a acceptat demisia prim-ministrului Mikola Azarov, etnic rus şi dedicate cauzei Moscovei, Putin a semnalat că ar putea bloca împrumutul de 15 miliarde de dolari convenit în decembrie, fără de care Ucraina ar intra în faliment. Din temerea că Ucraina nu ar putea onora plăţile, desigur, nu din raţiuni politice. Ce ne interesează pe noi? Indiferent cum se va încheia criza ucraineană - cu victoria demon­stranţilor, adică demisia lui Ianukovici şi alegeri prezidenţiale anticipate care vor aduce mai mult ca sigur un alt lider la putere, cu victoria Rusiei lui Putin sau cu ruperea ţării în urma unui posibil conflict civil –, acest deznodământ va avea consecinţe semnificative asupra României şi Moldovei. Potrivit lui Nicu Popescu, expert al Institutului de Studii de Securitate al Uniunii Europene din Paris, „încă nu ştim care va fi impactul evenimentelor din Ucraina pentru că acestea sunt departe de final. Însă câteva tendinţe se prefigurează deja. (…) În plan extern, Euromaidanul a redus drastic şansele Rusiei de a-l forţa pe Ianukovici să adere la Uniunea Vamală până la alegerile prezidenţiale din martie 2015. Pentru Ianukovici, Euromaidanul constituie o problemă mare, dar nu neapărat o catastrofă. Pe de o parte, Euromaidanul a dus la energizarea şi unificarea opoziţiei în ajunul alegerilor prezidenţiale din 2015; dar şi la creşterea tensiunilor în interiorul echipei lui Ianukovici. Însă protestele din Kiev au energizat şi baza electorală a lui Ianukovici, care până în decembrie era mai degrabă apatică şi dezamăgită de performanţele lui Ianukovici ca preşedinte, dar acum este motivată de acutizarea luptei politice. De la lansarea protestelor la Kiev, sprijinul politic pentru Ianukovici a crescut cu câteva procente, de la ­16-18% la 20-23%, în funcţie de sondaje. Un alt efect al Euromaidanului ţine de faptul că Rusia îi va oferi sprijin lui Ianukovici cu condiţii ceva mai stringente decât s-ar fi crezut de teamă ca Ianukovici să nu piardă puterea. Pentru Moldova efectele sunt şi ele o combinaţie de minusuri şi plusuri. Pe de o parte, integrarea europeană a Moldovei ar fi fost mult mai simplă şi parţial mai imună la potenţiale presiuni externe dacă şi Ucraina se mişca în aceeaşi direcţie. Pe de altă parte, succesul politicii UE în Moldova devine acum şi mai important, şi, implicit, Moldova poate avea rolul de vitrină a beneficiilor politicilor UE faţă de Ucraina.” Goşu: „Bucureştiul a ratat o şansă” Profesorul Armand Goşu crede că „Maidan 2.0 ar putea să fie totodată biletul câştigător la loteria UE pentru Republica Moldova şi Georgia. Parafarea acordurilor cu UE de către aceste două state este o palidă consolare la eşuarea proiectului major, semnarea acordurilor cu Ucraina. Pentru a masca eşecul Parteneriatului Estic, birocraţia Bruxelles-ului trebuie să fluture ceva în ochii elitelor naţionale şi ai opiniei publice. Astfel, în lipsă de altceva, Republica Moldova şi Georgia devin parcă mai importante, disponibilitatea UE de a livra în relaţia cu Chişinăul şi Tbilisi a crescut, de semnarea acordurilor cu UE fiind în egală măsură interesate nu doar guvernele moldovean şi georgian, ci şi euro-birocraţia bruxeleză. Noua dinamică reduce din potenţialul de presiune pe care UE l-ar fi putut pune pe guvernele de la Chişinău şi Tbilisi, în vederea implementării unor reforme. Cel puţin la Chişinău acest lucru se vede limpede, elanul anti-corupţie, pe care l-au mimat guvernele în ultimii ani, s-a estompat până la dispariţie. Însă nu e deloc sigur că dacă la Kiev câştigă forţele conservatoare, orientate spre Moscova, elita de la Chişinău găseşte resurse de energie şi curaj pentru a continua drumul spre Vest. De asemenea, este puţin probabil ca societatea civilă din Republica Moldova să reacţioneze într-o manieră eroică, cum se întâmplă la Kiev, apărând orientarea spre Occident a ţării. Cum la Chişinău se face mai multă geopolitică decât politică, contextul regional va fi foarte important în creionarea destinului Republicii Moldova. Multe vor depinde de ce se întâmplă la Kiev în aceste luni”. În sfârşit, crede Goşu, „Maidan 2.0 mai prinde, încă o dată, Bucureştiul pe picior greşit. În relaţia bilaterală s-au acumulat multe dosare complicate, pe care România a încercat să le rezolve în perioada 2010-2011. Însă, ce a construit ministrul Baconschi în acei ani, în cele două vizite la nivel de miniştri de Externe din 2011, din cauza instabilităţii politice s-a năruit în 2012. Aşa că România n-a încheiat cu Ucraina nici astăzi acordul privind micul trafic de frontieră, care este blocat din 2007, etnicii români, cetăţeni ucraineni, suferind primii de pe urma acestui blocaj, pentru că ei s-ar fi bucurat de facilităţile introduse de acord, locuind în apropierea graniţei. Nici până astăzi România nu are ICR nici la Kiev, nici la Cernăuţi. Iar Comisia româno-ucraineană privind minorităţile nu s-a mai reunit din 2006. Un context atât de favorabil cum a fost cel din 2010-2012 nu se va repeta curând. Practic, toate variantele de evoluţie sunt nefavorabile promovării intereselor Bucureştiului pe dosarele în negociere. Dacă ies învingătoare forţele conservatoare, orientate spre Moscova, apetitul pentru negocieri şi concesii la Kiev va fi foarte scăzut. Apartenenţa României la UE şi NATO va complica ecuaţia negocierilor, de vreme ce Kievul nu va mai avea nici un interes pentru apropierea de Occident, deci nu va mai trebui să mimeze deschidere. Dacă forţele pro-europene vor ieşi învingătoare, relaţia va avea şi mai mult de suferit. Pro-europenii sunt naţionalişti ucraineni, care văd în România nu doar un competitor geopolitic, ci mai ales un stat care vrea să-şi ia revanşa, să recupereze teritoriile ce au aparţinut României Mari. În plan politic intern, Maidan 2.0 ar putea să dea o lecţie societăţii civile din România şi să trezească apetitul pentru mişcările de protest. Adică, exact ce nu-şi doresc în acest moment Ponta şi majoritatea USL”. Dungaciu: „În Ucraina are loc o contrarevoluţie” În schimb, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, Dan Dungaciu, afirmă că „în Ucraina nu se întâmplă o revoluţie, ci o contrarevoluţie”: „Condiţia normală a Ucrainei este balansul între Est şi Vest. Niciodată Kievul nu a făcut gesturi clare, evidente, formalizate, de trecere într-o tabără sau alta (...). Ce se petrece acum pe Maidan şi în restul Ucrainei este expresia acestei contraofensive occidentale”. Unde va duce ea? Ţinând seama de situaţia internă a Ucrainei, a Berlinului care joacă riscant pe sârma subţire dintre UE şi Rusia (vezi numirea adeptului unei relaţii speciale cu Moscova, social-democratul Gernot Erler, în funcţia de coordonator al relaţiei Germania-Rusia) sau de acceptul uluitor al Bruxelles-ului ca Moscova să fie cooptată în discuţii tehnice relativ la Parteneriatul Estic (!), nu e limpede că se va merge până la capăt. Deocamdată, Ucraina rămâne cum a fost, suspendată între două lumi. Vremea jocului la două capete a trecut „Ce trebuie să înţeleagă R. Moldova dacă vrea să meargă mai departe? Că epoca jocurilor la două capete a trecut şi că cine crede la Chişinău că mai poate păcăli pe cineva prin asemenea tactici se va păcăli doar pe sine. Jocurile în zona aceasta sunt cu sumă nulă. R. Moldova e prea mică şi neînsemnată ca să fie Ucraina, dar, paradoxal, tocmai această tensiune pe frontieră poate să îi fie favorabilă. Aşa cum ne-a arătat lecţia Kiev, multe depind, totuşi, de politicienii şi cetăţenii R. Moldova. Ce vor şi cât de mult o vor. România trebuie să înţeleagă este şi va rămâne un stat de frontieră UE şi NATO pentru o bună bucată de vreme. Cei care regretă asta şi mizează pe extindere tocmai pentru ca România să nu mai fie aşa ceva trebuie să coboare cu picioarele pe pământ. Nu se va petrece curând. Dar asta nu e neapărat o ştire proastă: faptul că România este stat de frontieră este un avantaj, practic singurul, pe care Bucureştiul îl are acum în spaţiul euroatlantic. Depinde cum va reuşi să îşi joace cartea şi să probeze că poate fi, în condiţii de tensiune la frontieră, nu doar consumator, ci chiar furnizor de securitate (...).” Ce face Bucureştiul? La Bucureşti, singura reacţie este un comunicat al Ministerului de Externe care susţine că „ultimele evoluţii de la Kiev – abrogarea controversatului pachet legislativ adoptat recent în Radă, rundele de negocieri putere-opoziţie din 25 şi 26 ianuarie, demisia premierului – confirmă poziţia exprimată anterior de MAE în sensul utilităţii de a se urma calea dialogului pentru soluţionarea acestei profunde crize din statul vecin. În acest sens, MAE consideră că este benefică şi oportună consolidarea tendinţei de transfer, gradual, al exprimării voinţei politice din stradă în cadrul dezbaterii parlamentare şi al celorlalte mecanisme democratice”. Mutarea discuţiilor din stradă în Radă este o modalitate prin care diplomaţia română pare să favorizeze abordarea rusă a crizei ucrainene pentru că în Parlament Partidul Regiunilor este majoritar şi poate adopta şi respinge reglementări, cum s-a întâmplat recent cu legile represive. La München, preşedintele Băsescu a făcu apel la Ianukovici să nu scoată armata pe străzi, dar problema României este că nu mai este sigur în acest moment dacă principalii actori în materie de politică externă acţionează concertat şi unitar în chestiuni grave cum este cea din Ucraina. Surse la nivel înalt au declarat pentru România liberă că în acest moment România urmează politica Uniunii Europene faţă de Ucraina şi de presiunile făcute de Rusia. Summit-ul de marţi scoate în relief o divergenţă serioasă. Această abordare europeană nu reiese însă din luările de poziţie ale Guvernului şi MAE. Mai mult, din informaţiile pe care le avem, România acordă un sprijin discret mişcărilor de protest prin mijloacele pe care le are, dar se pare că Guvernul nu este conştient de aşa ceva.

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.