Premium
Ieri a avut loc al doilea conflict dintre un grup de militanți mai mult sau mai puțin religioși grupați în jurul unei auto-proclamate Frății Ortodoxe și grupuri de cetățeni care au dorit să proiecteze filme cu tematică LGBT într-o sală aparținând Muzeului Țăranului Român.
Pentru mine, tema zilei de ieri a fost violența. Întrebarea care s-a ridicat în fața opiniei publice a fost aceea dacă este tolerabil să folosim violența sau aluzia la violență pentru a influența comportamentul tabere adverse. Din acest punct de vedere, ziua de ieri a fost un netăgăduit succes. Filmul a fost proiectat. Biserica Ortodoxă Română s-a disociat de stilistica manifestanților. Muzeul Țăranului Român s-a disociat și el. Chiar și Coaliția pentru Familie s-a disociat. Poliția și--a făcut treaba. Nu neapărat din prima încercare dar, oricum, este bine și așa.
Cea mai importantă forță, însă, a fost prezența la firul ierbii. În timp ce susținătorii proiectării au fost acolo în număr considerabil mai mare, oponenții care au pătruns în sală au fost vizibil mai puțini și atenți să nu încalce legea mai mult decât este cazul. Asta, din punctul meu de vedere, nu indică o forță mai mare a taberei – să îi zicem – progresiste cât o forță mai mare a opțiunii de a evita violența.
Pe de altă parte, în discuțiile mele din zona conservatoare și ultraconservatoare a bulei, am observat un fenomen ciudat. Oameni de al căror caracter pașnic nu mă îndoiesc nicio secundă au ales să aibă o reacție extrem de defensivă la critica adusă protestatarilor de la MȚR. Mi-au trebuit câteva ore bune să înțeleg că pentru a da sens discuției trebuie să accept că tema lor este cu totul diferită de tema mea.
Din punctul meu de vedere, după cum am zis deja, era vorba despre violență. Din punctul lor de vedere, era vorba despre onorabilitate. Conservatorii și ultraconservatorii defensivi de pe rețelele sociale nu doreau neapărat să îi apere pe cei care împiedică difuzarea filmului. Scopul lor, greu de înțeles la început, era aceea de a arăta că asemenea fenomene se întâmplă și în „tabăra progresistă”. De a arăta lumii că, dincolo de diferența de idei, sunt oameni onorabili care întâmplător doresc să influențeze comportamente sociale într-un anume fel prin autoritatea statului. Că există excese, dar că acestea sunt egale distribuite.
Dacă încercați să citiți acest articol într-o cheie raționalistă, aici ar putea să vi se rupă firul. Extrema dreaptă românească, deși destul de incompetentă în administrarea violenței, măcar are câteva noțiuni generale. Hipsterimea română, prin contrast, dacă ar sări la bătaie, cu greu ar putea deosebi pumnul drept de pumnul stâng (există și excepții, desigur). Dar nu trebuie să gândiți această dispută pornind de la faptele imediate spre adevăr ci cumva invers. Conservatorii și ultraconservatorii știu și simt în fundul sufletului lor că sunt persoane onorabile. Discuția despre cât de departe merg extremele taberei este menită să ilustreze mai mult decât să dovedească această onorabilitate fundamentală de care nu se îndoiesc. De aceea, respingând analogiile lor cu cine știe ce progresiști din cine știe ce țări care au făcut cine știe ce lucruri eu nu invalidam decât exemple fără să ating teza centrală argumentului, teză care rămânea mereu nespusă.
Mă gândesc acum că există o zonă a conservatorismului românesc și, poate, global pentru care a pierde lupta cu istoria nu este cea mai mare teamă. Cea mai mare teamă, cea mai mare teroare chiar, este aceea de a fi excluși din zona mainstream a politicii, din zona onorabilă, din zona cu care se poate discuta.
Să nu uităm că limpezimea morală în relație cu extremele a fost la un moment dat una din principalele virtuți ale dreptei. În timp ce stânga a evitat vreme de decenii să clarifice relația sa cu moștenirea stalinistă sau chiar cu unele doctrine mai violenta ale marxismului, dreapta, sub influența proceselor de la Nueremberg, a avut o grijă perpetuă de a separa zona onorabilă de zona extremistă. Să le spui acestor oameni că sunt alături de extremiști, că sunt în colaborare cu forțe potențial periculoase pentru societate înseamnă să atentezi la modul în care și-au construit propria lor imagine politică despre sine de-a lungul deceniilor.
Nu ajută nici că a fi conservator conștient politic înseamnă să fi pierdut din 1950 până azi (ba chiar de la 1848 până azi) bătălie după bătălie în fața unei societăți care alege calea liberalizării și deschiderii nu atât din convingere cât pentru că este mai simplă și mai comodă. O societate care adeseori îți zice din vorbă că e alături de tine, că tu ești vocea majorității tăcute dar care în realitate se lasă condusă de adversarii tăi liberali și progresiști pentru viața mai bună pe care aceștia o promit și (uneori) chiar o livrează. Iar această evoluție fiind organică, bătăliile se poară în fața unui adversar fără nume și fără chip (vezi și teoriile conspirației).
Evident, cele două probleme nu sunt egale. Întâi stabilim pacea, întâi restabilim domnia legii. Întâi asigurăm că statul continuă să exercite monopolul forței legitime fără a ceda în fața celor care vor să își facă singuri dreptate. Dar, apoi, cea de a doua problemă revine. Ce faci atunci când ai insultat un om pe care nu ți-ai propus să îl insulți? Ce faci când insulta ne-intenționată poate fi iertată numai dacă accepți tovarășii mai dubioși ai celui care se simte insultat. Tovarășii care, prin atitudinea lor față de violență sunt intolerabili.
Poate că ar trebui ca astăzi fiecare să îmbrățișăm un conservator și să îi spunem că știm că în sufletul lui are intenții onorabile. Poate, dimpotrivă, ar trebui să spunem ferm că onoarea se câștigă prin sacrificii, anume făcând curățenie în propria ta tabără și propria echipă. La aceste întrebări nu am un răspuns.
