Premium
Suntem încă în pandemie și renunțăm cam la tot ceea ce nu e absolut necesar, dar nu vom renunța la a sărbători așa cum știm noi, cu grai, port și tradiții românești, deși suntem departe de țară dacă regiunea Lazio din Italia va rămâne în zona galbenă până la Crăciun.
Am început anul școlar on-line, pentru că „limba, cultura și civilizația românească” este un curs opțional în afara granițelor țării (predat de colaboratori ai Institutului Limbii Române, institut subordonat Ministerului Educației și Cercetării) la care participă copii din mai multe clase, de obicei de vârste diferite. Tocmai pentru asta nu am putut să facem orele în clasă, pentru că s-a interzis să se amestece copiii din clase diferite, iar directorii școlilor nu vor neplăceri, așa că nu încalcă regulile, în cele mai multe cazuri.
Am tânjit să ne vedem sau să stăm câteva momente împreună atât eu, cât și elevii mei, și am avut norocul să fim invitați cu sufletul deschis să ne întâlnim duminica la biserica părintelui Andrei Petru Aslan din Roma și am profitat de generoasa ofertă ori de câte ori am putut.
În această duminică am sărbătorit acolo Ziua Națională a României prin poezii și cântec. Nu am avut timpul necesar să repetăm cât am fi vrut, dar copiii au dat ce au avut mai bun în ei și m-am bucurat de asta foarte mult.
M-a mișcat mai înainte de toate faptul că au îmbrăcat cu plăcere și chiar cu mândrie costumul național sau măcar cămașa tradițională împreună cu părinții lor și mi-am dat seama încă o dată, dacă mai aveam nevoie, cât este de important exemplul părinților.
I-am văzut apoi cum au rostit cu patos poeziile patriotice și cum au cântat de emoționați imnul nostru național. M-am emoționat și eu, dar cel mai tare m-a mișcat un gest, pe cât de neașteptat, pe atât de frumos, al unui elev de-al meu născut în Elveția și crescut în mare parte în Italia, dar cu drag de România, ca și de mama lui, româncă.
Fără să-mi dau seama a venit să mă îmbrățișeze, deoarece pleca acasă cu părinții. Ce gest frumos și cât de mișcător! Ce bine e să fii copil și să îți permiți să fii spontan, mi-am zis! Azi îmbrățișările sunt rare. Sunt la mare preț, dar sunt și gesturi care ne sperie, în același timp.
În mod normal, un adult nu ar fi făcut gestul, pentru că rațiunea l-ar fi împiedicat. Dar eu, adultul, nu am vrut să-l opresc pentru a nu-i micșora bucuria, dar și pentru a nu-l răni. Doar m-am bucurat la fel de mult ca el și apoi, fiind în casa lui Dumnezeu, mi-am zis că va avea El grijă de sănătatea noastră.
Cum poți să refuzi o îmbrățișare pornită din sufletul nevinovat al unui copil? Cum să refuzi un gest atât de sincer? Nu se poate, chiar de-ar fi ultimul lucru pe care l-aș face. Așa că am îmbrățișat copilul cu mult drag și mi-am reamintit cât de importante sunt pentru noi aceste gesturi atât de rare azi, îmbrățișările.
Să sperăm că totul va reveni la normal și că ne vom relua viața de dinaintea apariției acestui virus nemilos, că vom învăța câte ceva, dar că vom putea din nou îmbrățișa persoanele dragi și le vom putea transmite toată căldura umană. Până atunci însă, să fim atenți să salvăm umanitatea din noi, să n-o lăsăm să moară, pentru că altfel nici noi nu ne vom putea salva!
Lucia Ileana Pop - Italia
