Președintele fondator al PC, Dan Voiculescu, face o analiză a acelui moment din 2010 în cartea sa ”Uniunea Social Liberală - Ideea care l-a îngenuncheat pe Băsescu Traian”.
”În luna ianuarie 2010, în PSD se conturaseră mai multe tabere, cele mai relevante fiind conduse de Mircea Geoană şi Adrian Năstase. Dintre ceilalţi posibili candidaţi, se mai distingeau Miron Mitrea şi Cristian Diaconescu. În acea perioadă am discutat cu fiecare dintre cei patru. În calitate de coleg de opoziţie şi de iniţiator al unui proiect care îi viza direct, Alianţa Social Liberală, mi se părea absolut necesar să înţeleg cum se poziţionau în raport cu regimul Băsescu. Aşa cum era de aşteptat, toţi patru s-au declarat pregătiţi pentru o confruntare deschisă. De altfel, era absolut firesc să îşi anunţe asemenea intenţii, candidau la preşedinţia celui mai important partid de opoziţie. Singurul la care am simţit o anumită ezitare în timpul întâlnirii noastre din biroul meu de la Senat a fost Cristian Diaconescu... dar atunci am ales să cred că era doar o anumită discreţie a unui politician care, deşi nu mai era chiar atât de tânăr, trecea drept reprezentant al noii generaţii. Însă evoluţiile următoare au dovedit că semnele mele de întrebare au fost legitime, la momentul întâlnirii noastre domnul Diaconescu evalua deja posibilitatea unui alt drum. Oricum lupta finală părea că se va da în doi, între preşedintele în funcţie al partidului şi fostul prim-ministru.
Trebuie să recunosc că, înainte de acel congres, eu aş fi pariat pe Mircea Geoană. Deşi nu era un pariu sigur, pentru că, după înfrângerea de la prezidenţiale, domnul Geoană se confrunta cu critici tot mai vehemente în interiorul propriului partid. Totuşi, se părea că a reuşit să-şi asigure sprijinul majorităţii organizaţiilor locale. Mai mult decât atât, Mircea avea şi o relaţie apropiată cu liberalii, aşa că, dacă ar fi câştigat un nou mandat, se părea că s-ar fi putut accelera proiectul de unificare a opoziţiei, de care eram direct interesat.
Deşi tabăra Năstase câştiga treptat noi adepţi, domnul Geoană menţinea constant o masă critică, suficientă pentru a-i asigura încă un mandat beneficiind, în special, de neîncrederea cu care Adrian Năstase era receptat în multe filiale. Obişnuiţi cu autonomia dobândită sub preşedinţia lui Mircea Geoană, lideri locali nu erau foarte dispuşi să susţină întoarcerea mâinii de fier cu care domnul Năstase condusese partidul în perioada 2000–2004. Totodată, exista şi teama reală că, dacă ar revenit, fostul premier ar fi plătit anumite poliţe celor care îl debarcaseră în 2005. În aceste condiţii, cât timp îl avea drept principal contracandidat pe Adrian Năstase, domnul Geoană putea fi sigur de un nou mandat. Conştient de acest fapt, Adrian a avut meritul de a fi înţeles corect termenii ecuaţiei şi, conştient că nici procesele în care era implicat nu-i vor lăsa o libertate reală de acţiune, a decis să îl sprijine pe Victor Ponta. A fost o mişcare îndrăzneaţă, făcută în ultimul moment, care a oferit tuturor celor nemulţumiţi de Mircea Geoană o opţiune validă. E adevărat, Victor era un apropiat al domnului Năstase, cel care îl promovase constant în funcţii politice şi guvernamentale, dar era şi ginerele lui Ilie Sârbu şi, foarte important, avea personalitate proprie, nu era genul care ar fi rămas doar un interpus al mentorului său. Aşa că, brusc, toţi cei care, din motivele expuse anterior şi din multe altele, nu îl plăceau pe Mircea Geoană, dar ezitau să-l voteze şi pe Adrian Năstase, au găsit calea optimă: Victor Ponta.
La prima vedere, domnul Ponta nu părea cea mai adecvată soluţie pentru proiectul meu privind unificarea opoziţiei. Avea, în mod natural, altă agendă. Ştiam că, dacă ar fi câştigat, îşi va dedica primii ani de mandat consolidării propriei poziţii în interiorul partidului şi încercării de a se delimita cât mai mult de opţiunile domnului Geoană. Într-o asemenea eventualitate, posibilitatea formării Alianţei Social Liberale se reducea dramatic. Sigur, asta nu însemna că aş fi renunţat la obiectiv, ci doar că ar fi trebuit să îmi schimb strategia.
De altfel, apariţia lui Victor Ponta în calitate de principal contracandidat ar fi trebuit să-i schimbe strategia şi domnului Geoană. Însă Mircea a păstrat aceeaşi abordare. S-a bazat pe capacităţile organizatorice ale lui Marian Vanghelie şi pe promisiunile unor domni care, între timp, se reorientaseră. În consecinţă, a pierdut. Vezi video La limită, după un scenariu relativ asemănător cu cel din 6 decembrie 2009.
În acel moment, membrii PSD, la fel ca şi cei PNL şi PC, înţelegeau momentul extrem de greu, nu aşteptau minuni, dar îşi doreau, chiar fără să ştie, un proiect care să le ofere posibilitatea de a rezista şi apoi de a învinge regimul Băsescu. De altfel, pe fond, aceasta poate fi explicaţia victoriei lui Victor Ponta: Mircea Geoană pierduse lupta cu Traian Băsescu şi, în cele două luni care trecuseră de la alegerile prezidenţiale, nu reuşise să propună un nou proiect. Astfel că, absolut natural, dincolo de particularităţile conjuncturale şi negocierile de culise, domnul Ponta a câştigat tocmai pentru că reprezenta schimbarea” scrie Voiculescu.
Comentează