Premium
Ieri a fost duminică, dar nu ca oricare duminică, ci duminica cea mare, sărbătoarea sărbătorilor la catolici, Paștele. Se simțea aerul de sărbătoare de câteva zile: natura ne vestește că suntem în aprilie, Soarele, uneori sfios, alteori mai îndrăzneț, își face loc pe cer alungând norii grei și vântul rece de sfârșit de iarnă, redând veselie și speranță. Într-un orășel din apropiere de Veneția, lumea era în plină sărbătoare. De dimineață devreme se auzeau clopotele chemând credincioșii la praznicul cel luminat, însă era o liniște cum altădată mai greu îmi puteam imagina într-o zi de sărbătoare. Poate pentru că e al doilea an consecutiv când suntem nevoiți să petrecem Paștele retrași, mai izolați, fiecare la casa lui, în familie, doar cu cei apropiați. Totuși această liniște nu e una apăsătoare, ca cea de anul trecut din această perioadă, ci una de speranță și încredere, așa cum este sărbătoarea de Paște, speranța că va fi mai bine, că vom ieși din această situație dacă vom ști să învățăm câte ceva din cele întâmplate și mai ales să respectăm cu toții regulile care nu sunt făcute pentru a ne țintui locului și a ne manipula, cum cred unii, ci pentru a face față unei situații de criză și mai ales pentru a putea ieși cât mai repede din această izolare care ne afectează pe toți mai ales din punct de vedere emoțional și mai ales pe copii.
-
Un lucru extraordinar se va întâmpla exact o dată cu sfârșitul vacanței școlare pe care o au elevii italieni din joia mare până în a treia zi de Paște. Câteva regiuni din Italia, printre care Veneto, Campania și regiunea autonomă Trento vor trece din zona roșie în zona portocalie, ceea ce înseamnă că vom avea mai puține restricții. Una dintre acestea va însemna întoarcerea la școală. Cine vor fi elevii norocoși? Începând de la cei mici, se vor întoarce în sălile de clasă preșcolarii și elevii claselor I-VIII care vor frecventa școala în fiecare zi, în schimb liceenii și studenții vor reîncepe cursurile pe băncile școlilor și respectiv ale facultăților în proporție de până la 75%, ceilalți vor continua online. Bucuria elevilor e mare, dar și mai mare e a noastră, a profesorilor. În aceste ultime săptămâni când lecțiile se desfășurau exclusiv online, însă noi continuam să mergem la școală atât pentru activitățile sincrone cât și asincrone, școala mi se părea tristă fără copii, foarte tristă, chiar sinistră aș spune. Ei sunt inima ce pulsează în fiecare școală, ce aduc veselie cu zâmbetele lor, ne încarcă și pe noi profesorii cu energia de care avem nevoie, sunt imboldul nostru și sursa de inspirație, ei ne dau sens lecțiilor, vieții noastre de profesor. A fost frustrant și obositor să petrec, la fel ca și colegii mei, ore în șir în fața unui monitor nu doar pentru a ține lecțiile sau a pune la dispoziția lor materiale pe care le consideram potrivite sau să corectez fiecăruia în parte temele încărcate atât pentru activitățile sincrone cât și asincrone, ci mai ales pentru că-i vedeam pe elevi obosiți, triști și poate unii se lăsau pradă sentimentului că suntem în vacanță, pentru că mi se părea că situația alunecă în direcția opusă obiectivelor mele prestabilite. De-abia aștept să le revăd zâmbetele, să ne bucurăm și să ne încurajăm din priviri, să le aud întrebările curioșilor și să le fiu aproape celor pentru care școala online a fost mai grea, să-i ajut să ajungă la liman. Cea mai mare împlinire a unui profesor este să-și vadă elevii realizați, dar cea mai mare încercare și poate cea mai grea este să-și vadă elevii mai ”slabi” că își depășesc fricile, își înving temerile și ies și ei cu fruntea sus și cu sentimentul că pot și ei realiza ceva, că pot obține rezultate bune dacă sunt înțeleși, ajutați și îndrumați la momentul potrivit și nu respinși, ignorați sau judecați. Fiecare elev are punctele lui tari și slabe, fiecare are o aureolă care îi luminează mai mult sau mai puțin, unii continuând să o țină ascunsă, latentă prea mult timp riscând astfel să-și piardă calea.
-
Școala online nu a însemnat relaxare nici pentru unii, nici pentru alții, a fost greu de ambele părți, atât pentru familii cât și pentru profesori. Aș îndrăzni să spun că numai cine nu are un profesor în familie sau nu cunoaște mai îndeaproape vreunul poate acuza sau judeca în mod părtinitor profesorii pentru care meseria aceasta nu este doar o meserie sau una oarecare, ci este menirea lor.
Adriana Ioana Opriș, Italia
