Teheranul consideră că faptul că a reușit să-și mențină sistemul de guvernare în mijlocul unui război menit să ducă la schimbarea regimului reprezintă o victorie clară. Au trecut 100 de zile de când Statele Unite și Israelul au atacat Iranul într-o campanie coordonată care viza schimbarea regimului. Din aprilie, este în vigoare un armistițiu fragil – unul care a fost încălcat în mod regulat prin schimburi de focuri. Strâmtoarea Hormuz rămâne închisă, în timp ce luptele din Liban continuă, scrie Aljazeera.
Confruntarea obiectivelor: schimbare de regim versus continuitate
În acest moment, pacea rămâne un obiectiv îndepărtat, deoarece obiectivele ambelor părți rămân neîndeplinite. Scopul Washingtonului și al Tel Avivului a fost nu doar eliminarea programului nuclear iranian, ci și slăbirea aparatului de securitate și militar iranian, creând astfel spațiu pentru schimbări politice interne.
Pentru Teheran, obiectivul principal a fost acela de a păstra sistemul de guvernare și de a-i asigura continuitatea, indiferent de costuri. În acest sens, se consideră că deține avantajul.
Pierderi de ambele părți (intertitlu original înlocuit/integrat) Războiul a luat viețile a peste 3.400 de cetățeni iranieni, inclusiv zeci de lideri de rang înalt din sferele politică și militară. A demonstrat clar că Iranul nu este capabil să-și protejeze conducerea, arsenalul sau programul nuclear.
Bilanțul distrugerilor și vulnerabilitățile sistemului de apărare
În primele două săptămâni ale conflictului, atacurile iraniene cu rachete și drone au scăzut cu 90%, deoarece operațiunile americane și israeliene au distrus lansatoarele mai repede decât puteau fi înlocuite, dezvăluind limitele unui sistem de descurajare dezvoltat pe parcursul a două decenii.
Programul nuclear, deja afectat în războiul de 12 zile din 2025, a fost ținta unor noi lovituri. Infrastructura civilă și instalațiile energetice au fost, de asemenea, avariate și distruse. Economia, care era deja în dificultate înainte de începerea războiului, a înregistrat o nouă scădere.
Între timp, rețeaua de forțe aliate cultivată de Teheran în întreaga regiune continuă să se slăbească. Prin atacarea unor obiective din statele din Golf care găzduiesc forțe americane, Iranul și-a îndepărtat și mai mult vecinii cu care încercase să colaboreze în trecut.
Dar războiul a adus pierderi semnificative și adversarilor Iranului. Rachetele și dronele iraniene au lovit mai multe baze americane din regiune, dezvăluind limitele protecției oferite de SUA.
Statele din Golf au fost antrenate într-un conflict pe care nu și-l doreau și au fost atacate pe propriul teritoriu. Garanțiile de securitate care stau la baza aliniamentului lor cu Washingtonul par mai puțin fiabile decât înainte.
Astfel, efectul cel mai durabil al războiului ar putea fi mai puțin deteriorarea capacităților Iranului, cât incertitudinea introdusă în arhitectura de securitate regională.
Blocajul maritim și impasul diplomatic al SUA
La câteva zile după atacurile SUA-Israel, Iranul a început să restricționeze traficul maritim prin Strâmtoarea Hormuz, care gestionează aproximativ o cincime din petrolul și gazul natural lichefiat transportate pe mare la nivel mondial.
SUA au răspuns cu o campanie aeriană în martie pentru a redeschide calea navigabilă și, în aprilie, au impus un blocaj naval asupra porturilor iraniene. În ciuda acestor eforturi, strâmtoarea rămâne închisă. Doar câteva nave verificate de Iran au fost lăsate să treacă.
Provocările diplomatice au agravat situația militară. Când Washingtonul a solicitat asistență din partea NATO și a partenerilor săi europeni și asiatici pentru a asigura ruta, aceștia au refuzat. Guvernele europene au caracterizat conflictul ca fiind în afara sferei lor de competență.
Pentru Teheran, acest rezultat a demonstrat că puterea care a lovit în miezul statului iranian a fost incapabilă să-și mobilizeze aliații pentru a redeschide o singură rută maritimă. Închiderea Strâmtorii Hormuz este astfel interpretată în Iran nu doar ca un punct de pârghie economică, ci și ca un eșec politic și strategic pentru SUA și Israel, servind drept dovadă că strategia de a impune costuri adversarilor săi este eficientă.
Stabilitatea internă a Teheranului și succesiunea puterii
Simțindu-se încurajat, Iranul a respins cererile SUA de capitulare necondiționată și a continuat negocierile în loc să capituleze. Sprijinul continuu din partea Rusiei și a Chinei, inclusiv la Națiunile Unite, a permis Teheranului să încadreze războiul ca parte a unei dispute mai largi privind ordinea internațională, mai degrabă decât ca un conflict izolat.
Pe plan intern, Republica Islamică a reușit să-și mențină stabilitatea demonstrând continuitate. După asasinarea Liderului Suprem Ali Khamenei, fiul său, Mojtaba, a fost numit succesor al acestuia în câteva zile. Chiar dacă absența prelungită a noului lider din ochii publicului ridică întrebări suplimentare, Republica Islamică a reușit să mențină percepția de stabilitate și coeziune.
Conform propriilor standarde, Teheranul se consideră în avantaj. Incapacitatea adversarilor săi de a răsturna sistemul de guvernare este ceea ce contează în viziunea conducerii sale; toate celelalte pierderi sunt considerate recuperabile atâta timp cât Republica Islamică rezistă.
Iranul pare acum să încerce să transforme supraviețuirea întro restabilire parțială a poziției sale regionale, în special prin legarea oricărei soluționări a conflictului de sfârșitul războiului din Liban. Dorește să se poziționeze ca participant la dezamorsarea tensiunilor regionale.
Obiectivul este de a opri erodarea influenței din ultimii ani, în special pierderea poziției sale în Siria, și de a transforma pârghia rămasă întro relevanță continuă.
Dilema nucleară și viitorul politic al Republicii Islamice
Cu toate acestea, eșecul forței sale de descurajare militară convenționale a întărit în rândul conducerii iraniene argumentul că doar o capacitate nucleară ar fi putut preveni atacurile SUA-Israel.
Această perspectivă face ca problema nucleară să fie mai dificil de rezolvat și ar putea, prin urmare, să complice negocierile cu SUA.
Pe plan intern, războiul a înlocuit, deocamdată, nemulțumirile legate de economie și guvernare care au alimentat protestele din timpul iernii, substituindule cu o retorică axată pe amenințările externe și rezistența națională.
Conducerea politică și instituțiile de securitate privesc situația internă în mod diferit: prima este conștientă de eșecurile de guvernare expuse de proteste, în timp ce a doua tinde să considere disidența și presiunea externă ca o amenințare existențială unificată. Această divergență, la fel de mult ca războiul în sine, va determina direcția pe care o va lua politica internă: spre mai multă represiune sau spre reconciliere și redresare.
Rămân câteva întrebări fără răspuns: Poate o conducere care echivalează supraviețuirea regimului cu victoria să realizeze o pace durabilă? Sau va ajunge la concluzia că doar o atitudine mai fermă și, eventual, o armă nucleară îi pot garanta viitorul? Următoarele 100 de zile ne-ar putea oferi răspunsurile.
