Premium
National:
National” a dezvaluit pe larg „odiseea” omului de afaceri Dumitru Martin, membru al „grupului de la Constanta”, cel care ar fi negociat, fara ca habar sa aiba, cu agenti sub acoperire ai FBI in scopul obtinerii unui contract de curatenie in valoare de 10,35 milioane de dolari pentru baza americana militara de la Mihail Kogalniceanu.
Si iata ca autoritatile americane dau un semnal puternic privind lupta anticoruptie, unchiul politicianului pesedist Eduard Martin fiind condamnat de catre un tribunal federal la 13 ani de inchisoare pentru tentativa de mituire a unui oficial. Dovada ca atunci cand un dosar este „beton”, instrumentat inclusiv cu agenti sub acoperire, rezultatele se vad si in instanta…
Ca la FBI…
Dumitru Martin, alaturi de nepotul sau, fostul deputat pesedist Eduard Martin au construit „imperiul deseurilor” de la Constanta, holding-ul familiei fiind unul dintre cele mai puternice din Romania pe acest segment de activitate care se dovedeste tot mai profitabil.
Iata insa ca, in incercarea de a completa incasarile asigurate de nenumaratele contracte cu statul detinute, Dumitru Martin a incercat sa-l „unga” pe un ofiter al US Air Force pentru a-i facilita acordarea de catre Fortele Aeriene a unui contract de strangere a gunoaielor, in valoare de 10,35 milioane dolari, din baza militara de la Mihail Kogalniceanu. Ceea ce nu stia insa „regele gunoaielor” de la noi era ca ofiterul a raportat mai sus despre tentativa de mituire si astfel pe fir au intrat agenti acoperiti ai FBI, acestia fiind cei cu care Martin a negociat apoi „combinatia”. Numai ca, la sosirea pe aeroportul din San Franscisco, unde fusese chemat pentru parafarea intelegerii de catre „partenerii de discutii”, romanul a fost arestat si, in urma probelor prezentate de FBI, a fost acum condamnat la nu mai putin de 13 ani de inchisoare.
Ziarul Financiar:
România este prinsă în acest moment într-un laţ economic, într-un model economic care nu duce nicăieri.
(...)
Cum putem ieşi din acest laţ economic în care totul pare blocat?
Ce s-ar putea întâmpla dacă administrativ s-ar dubla salariul minim de la 1.000 de lei net la 2.000 de lei net? Ar ieşi de pe piaţă afacerile care nu rezistă la acest cost al forţei de muncă sau ar obliga companiile să adauge şi alte operaţiuni angajaţiilor actuali ca să poată plăti noul nivel salarial?
Poate că România ar avea nevoie de un milion de şomeri, nu de 500.000 câţi sunt acum, care să caute un job, nu jobul să-i caute cum este în prezent?
Poate ar trebui ca România să aibă un model economic cu salarii minime diferenţiate pe judeţe. Spre exemplu, în Bucureşti să fie fie un salariu minim de 1.000 de euro net pe lună, Clujul şi Timişoara să aibă 800 de euro, Sibiu, Braşov şi Constanţa de 700 de euro, iar Mehedinţi, Vaslui şi Giurgiu de 400-500 de euro.
Andrei Caramitru, partener Boston Consulting Group, spune că Bucureştiul ar putea plăti chiar şi 1.500 de euro pe lună, având în vedere că productivitatea de aici depăşeşte media Uniunii Europene. În acest moment, salariul minim în Bucureşti este de 600 de euro.
Bineînţeles, că dublarea salariilor nu poate să fie facută peste noapte, dar într-un program de 4 ani economia ar rezista unei asemenea creşteri şi ar fi mai dinamică.
Problema este că nimeni din cei care conduc România nu vrea zgândărirea actualului model, în care investiţiile în sectorul privat vin pentru salariile mici, salariile cresc la stat pentru că reprezintă o masă electorală bună, statul îşi întăreşte poziţia în administraţie, iar sectorul privat ramâne în continuare în laţ.
Business Magazin:
În era tehnologiei, inovaţia aduce succesul celui care o stăpâneşte, iar între marile economii ale lumii, şi între companii, se duce un război aprig în cursa inovării. La nivelul industriei, SUA pierd chiar pe propriul teritoriu acest război, în faţa Japoniei, Germaniei şi a altor state europene. Obama a încercat o contraofensivă cu o strategie folosită de nemţi de 68 de ani.
Vickers Engineering întruchipează potenţialul industriei prelucrătoare americane. Producătorul de utilaje din Michigan furnizează piese de mare precizie unor clienţi precum Toyota şi Volkswagen, cu fabrici în SUA, şi exportă în Mexic şi Canada. Numărul angajaţilor a crescut de cinci ori, iar salariul mediu s-a dublat în ultimii zece ani, după cum povesteşte directorul executiv Matt Tyler.
Din ce se trage forţa acestui succes „fabricat în America”? Echipamentele industriale avansate nemţeşti şi japoneze. Când Vickers a cumpărat pentru prima dată roboţi industriali, în 2006, a avut de ales doar dintre modele europene şi japoneze, iar de atunci a tot cumpărat roboţi japonezi. „Nu am găsit nicio opţiune made in America”, spune Tyler.
Vickers nu este caz unic. Problema este generală în SUA. Industria americană se automatizează într-un ritm alert, dar de această transformare profită mai ales producătorii de roboţi din alte ţări. Roboţii străini invadează fabricile americane, scrie The Wall Street Journal, explicând că SUA pierd în faţa companiilor europene şi japoneze in cursa pentru fabricarea de utilaje de producţie de înaltă tehnologie necesare automatizării industriei prelucrătoare.
În 2016, piaţa de roboţi nord-americană a stabilit un record istoric în ceea ce priveşte comenzile şi livrările, potrivit The Robotic Industries Association (RIA). Anul trecut, 34.606 de roboţi, evaluaţi la aproximativ 1,9 miliarde de dolari, au fost comandaţi de firme din America de Nord. În 2015 au fost comandaţi cu 10% mai puţine unităţi. În industria auto, creşterea a fost de 17%. De asemenea, anul trecut au fost livraţi în regiune 30.875 de roboţi, evaluaţi la 1,8 miliarde de dolari, cu 10% mai mult faţă de 2015. Livrările pentru industria auto au urcat cu 25%.
Datele Departamentului pentru Comerţ arată că SUA au înregistrat anul trecut cu Japonia, cu Uniunea Europeană şi cu Elveţia un deficit comercial de 4,1 miliarde de dolari în ceea ce priveşte „bunuri avansate flexibile pentru industria prelucrătoare” (adică utilaje care se pot adapta rapid la diferite circumstanţe). Deficitul este de două ori mai mare ca în 2003, dar mai mic în comparaţie cu cel de 7 miliarde de dolari din 2001. Însă o mare parte a reducerii reflectă faptul că furnizorii străini de echipamente se extind în SUA şi nu indică în niciun fel o revenire a americanilor.
Firmele americane pierd şi acasă cotă de piaţă, potrivit VDMA, un grup de lobby care reprezintă peste 3.200 de companii germane. VDMA este cea mai mare asociaţie industrialăeuropeană. În 1995, producătorii americani reuşeau să acopere 81% din cererea internă pentru echipament industrial. În 2015, de când sunt cele mai recente date, ponderea era de 63%.
Deficitul comercial reprezintă o problemă dificilă pentru preşedintele Trump, care vrea ca SUA să producă mai mult şi să importe mai puţin. El i-a criticat pe fabricanţii de maşini, pe cei de aparate de aer condiţionat şi pe cei de utilaje agricole pentru mutarea în afara ţării a liniilor de producţiei. Companiile au răspuns trâmbiţând investiţii în fabricile americane. Însă o industrie prelucrătoare în expansiune ar cumpăra şi mai mult echipamente de la producători străini. Companiile nu au de unde alege.
Agerpres:
Conflictul armat din Columbia a afectat în mod direct 8.376.463 de oameni, a precizat duminică președintele acestei țări, Juan Manuel Santos, în cadrul comemorării "Zilei victimelor, memoriei și iertării".
"În Columbia, există 8.376.463 victime ale conflictului armat, motive suficiente de a munci pentru o țară în pace", a arătat liderul columbian, pe Twitter.
Pentru Santos, "cel mai bun omagiu ce poate fi adus victimelor este a le garanta adevărul și nerepetarea, baze ale implementării păcii".
Tot duminică, în cadrul comemorării, Congresul columbian a ținut o sesiune în care au fost ascultați 35 de reprezentanți ai victimelor.
Conform Registrului Unic al Victimelor, din cele 8.376.463 persoane afectate de conflictul armat, un număr de 7.134.646 sunt cazuri de strămutare, 983.033 omucideri, 165.927 dispariții forțate, 10.237 cazuri de tortură și 34.814 răpiri, între alte fapte.
Guvernul președintelui Juan Manuel Santos a semnat, la finalul lui noiembrie, un acord de pace cu gherila marxistă a Forțelor Armate Revoluționare din Columbia (FARC), cea mai veche gherilă din țară, care număra circa 7.000 de luptători, pentru a pune astfel capăt unui conflict vechi de 52 de ani.
