Premium
Antrenorul Simonei Halep, Artemon Apostu-Efremov a vorbit, într-un interviu acordat WTA Insider, despre cariera lui de tenismen, despre cum a devenit tehnician, despre diferenţele dintre jucători şi jucătoare şi despre provocările pe care le are ca antrenor.
Prezentăm interviul publicat pe site-ul oficial al WTA:
- Cum ai început să joci tenis?
Când aveam şapte ani, părinţii mei au crezut că ar fi o idee bună să încep un sport. Deşi am vrut să joc fotbal, ei au crezut că este o idee mai bună să încep tenisul, deoarece este, să zicem, un sport mai nobil. A fost exact aşa. Am început când aveam şapte ani şi apoi, uşor, uşor, am jucat din ce în ce mai mult şi când aveam zece ani eram în primii patru sau cinci copii din ţară. Aşa că am continuat să joc. Asta a fost la Bucureşti, în perioada comunistă. Am jucat la un club mare la acea vreme, Dinamo. A fost o perioadă foarte frumoasă, deoarece erau atât de mulţi copii care jucau tenis şi făceau sport şi toată lumea era într-un grup mare şi învăţam unul de la celălalt şi jucam unii cu alţii. Cred că a fost foarte frumos să avem timp să facem asta.
- Ce îţi place la tenis?
Mi-am dat seama că este ca un joc de şah unde trebuie să-ţi faci propria strategie şi să găseşti o modalitate de a câştiga puncte. De asemenea, faptul de a juca meciuri lungi şi de a avea adversari tari. Şi competiţia. Pe când eram copil, iubeam competiţia. Eram mulţi copii şi ne plăcea să concurăm unul împotriva celuilalt. Chiar şi atunci când jucam nişte sporturi complementare. Când terminam antrenamentul de tenis, rămâneam să jucăm altceva, cum ar fi baschet sau fotbal. Practicam toate sporturile. Dar tenisul a fost în centrul atenţiei. A fost o perioadă extraordinară să fiu pe teren pentru a juca tenis. Îmi place de când aveam şapte ani şi încă îmi place şi acum. Îmi place foarte mult să joc ori de câte ori am o şansă. Când suntem în turnee cu alţi antrenori, jucăm. Mai schimbăm mingi. Uneori joc seturi cu tipi pe care îi cunosc încă din zilele în care jucam Futures şi Challengers.
- În ce moment ai început să te gândeşti că poţi deveni profesionist?
Ei bine, fiind în grupul respectiv şi fiind bun la asta, cred că a fost o combinaţie. Am urmărit întotdeauna jucătorii şi mă uitam la felul în care joacă şi speram să fiu la fel de bun ca ei. Pe la 18 ani, am fost la Campionatele Europene. Am fost al doilea în România la naţionale. Am avut şansa să obţin o bursă în SUA pentru universitate sau pentru a continua să joc. Am decis să încerc şi când aveam 20 de ani, eram cam pe locul 500 în lume. Şi atunci a avut sens. Deşi ne-a fost cu adevărat dificil să călătorim şi să avem bani pentru a merge la turnee. A existat şi situaţia politică. Aveam nevoie de viză pentru aproape fiecare ţară, aşa că era o mare problemă să călătoreşti la turnee. Am avut călătorii de aproximativ 24 de ore cu trenuri sau autobuze şi chestii de genul acesta. Într-un fel, era normal atunci.
- Îi aminteşti primul "job" de antrenor?
Totul a venit cam natural, deoarece în jurul vârstei de 23 de ani am avut o accidentare foarte serioasă la piciorul stâng, care m-a ţinut în afara terenului timp de un an şi jumătate. Am început să joc din nou şi jucam meciuri de ligă în Germania şi Franţa pentru a obţine bani. Apoi, în jurul vârstei de 26 de ani, tot jucam, dar am început să călătoresc cu alţi băieţi mai tineri şi am început să îi ajut. Nu ştiu dacă era antrenorat pentru că eram prea tânăr. Dar într-un fel aşa a fost începutul, cu doi dintre partenerii mei - acum lucrăm împreună cu câţiva jucători - Adrian Cruciat şi Adrian Gavrila. Acesta a fost începutul carierei mele de antrenor. A fost o combinaţie între a continua să joc şi să-i ajut şi pe ceilalţi băieţi, în acelaşi timp. Am făcut ambele lucruri până am început să antrenez fete, apoi am încetat să mai joc şi m-am dedicat carierei de antrenor.
- Care este filozofia ta de antrenor şi cum s-a schimbat în timp?
Cred că filozofia de antrenor nu s-a schimbat foarte mult. Ceea ce s-a schimbat a fost modul de a înţelege jocul, emoţiile, ce să ceri de la jucători. Dar filozofia nu s-a schimbat. Munca grea dă roade întotdeauna, iar munca şi dăruirea te vor ajuta să obţii tot ce e mai bun. Chiar dacă ceea ce e mai bun este poate locul 200 în lume sau 20. Acesta este obiectivul tău ca jucător. Deci, ca antrenor, trebuie să-ţi ajuţi jucătorul să realizeze asta sau poate chiar să treci peste această limită. Am început ca un grup de antrenori, aşa cum v-am spus, eu şi ceilalţi doi băieţi. Am avut şansa de a lucra şi cu jucători de top şi, de asemenea, cu jucători puţin mai slab clasaţi. Am putut vedea diferenţa privind modul în care jucătorii de la vârf rezolvă situaţiile, se adaptează situaţiilor în comparaţie cu jucătorii care sunt clasaţi mai slab. Aceasta este o experienţă valoroasă. De fapt, lucrând cu jucători cu o poziţie mai puţin bună te poate învăţa cum să-l ajuţi pe jucătorul cu clasare înaltă. A fost o experienţă bună. Şi cred că înţelegând emoţia şi modul în care fetele suportă presiunea a fost pas înainte. Dar filozofia rămâne aceeaşi.
- De ce crezi că fetele suportă diferit presiunea?
Ei bine, cred că băieţii pot separa puţin mai bine "serviciul" de viaţa personală. Chiar dacă jucam cu băieţi şi ne tratam rău unii pe alţii pe teren, pentru că era o competiţie foarte dură şi concuram pentru resurse puţine, după aceea tot ne puteam strânge mâna şi nu însemna că săptămâna următoare nu ne-am fi putut antrena împreună sau juca un meci de fotbal împreună. Acest lucru nu se întâmplă în circuitul WTA. Totul este împreună. Ceea ce s-a întâmplat pe teren afectează viaţa personală pentru multe jucătoare, nu pentru toate. Cred că aceasta este cea mai mare diferenţă dintre circuitul bărbaţilor şi cel al fetelor. Adică, dacă pierzi, pierzi. Uneori îţi dai seama că ai fi putut să te descurci mai bine. Nu ai fost la cel mai bun nivel al tău şi trebuie să acceptaţi asta. Vei exersa mai mult, mai bine sau te vei prezenta mai bine. Sau poţi avea un meci foarte bun. Iar celălalt tip este doar mai bun decât tine şi îl accepţi. Cred că fetele, de multe ori, nu acceptă faptul că fata cealaltă poate avea o zi foarte bună şi asta este. Nu contează dacă eşti numărul 5 sau 30, poţi totuşi să ai o zi foarte bună şi să joci un tenis mondial şi să câştigi un meci împotriva unui jucător foarte bine clasat. Şi după cum putem vedea acum, în WTA se întâmplă mult mai des decât s-a întâmplat atunci când am început, acum 10 ani. Cred că aceasta este şi o schimbare care se întâmplă şi în joc. Nivelul competiţiei este mult mai ridicat, iar ceea ce jucătoarea cea mai bună poate face pe teren s-a dezvoltat atât de mult în ultimii cinci, şase ani şi a făcut tenisul feminin atât de atractiv în acest moment.
- De ce crezi că s-a schimbat atât de rapid?
Este construcţia atletică a fetelor şi ele şi-au îmbunătăţit cu adevărat ceea ce pot face cu mingea. Dacă te uiţi în urmă cu zece ani, erau doar câteva fete care ar fi dat tare serviciul. O spunem ca o glumă, dar este adevărat: acum zece ani, dacă ştiai cum să pui o scurtă în jocul feminin, era câştigătoare. Nu sună atât de bine (râde), dar acesta este adevărul. Acum fetele, se mişcă uimitor. Ele lovesc foarte, foarte puternic şi apoi mixează mult. Şi ai unele variaţii ale jocurilor. Nu mai există un joc standard. Există jucătoare care lovesc puternic împotriva jucătoarelor tehnice sau jucătoare foarte înalte împotriva celor rapide. Este o bucurie să urmăreşti.
- Care este cea mai mare provocare a ta ca antrenor în această epocă a tenisului?
Ei bine, în primul rând, provocarea constă în a o face pe jucătoarea ta o jucătoare mai bună şi o persoană mai bună. Aceasta este provocarea, indiferent de epocă. A doua provocare constă în a putea menţine ritmul şi de a fi cu un pas înaintea competiţiei. Întotdeauna trebuie să te adaptezi. Întotdeauna trebuie să te îmbunătăţeşti. Întotdeauna trebuie să găseşti noi modalităţi de a-ţi îmbunătăţi jucătoarea şi de a o învăţa lucruri noi, ceea ce este greu, deoarece sezonul este lung, iar pauza nu este atât de lungă. Aşadar, trebuie să o faci cumva pe jucătoarea ta să facă unele lucruri suplimentare pentru a obţine aceste valori în timpul sezonului. Aceasta este cea mai mare provocare.
- Cât de greu este să fii un antrenor cu familie care călătoreşte?
Aceasta este cea mai grea parte a meseriei noastre. A fi departe de familie nu este uşor de multe ori, mai ales în perioadele lungi. De exemplu, Australian Open cu turneele vechi dinaintea celor din SUA, o perioadă lungă. Dar de aceea, de-a lungul anilor, de exemplu, când lucram cu Irina Camelia-Begu, lucram în calitate de co-antrenor, aşa cum facem acum, eu cu Darren, cu Simona. Aşa că am fost cu Adrian Cruciat şi am împărţit călătoria, astfel încât să avem ceva timp acasă cu familiile noastre. Avem copii mici şi trebuie să fim acasă, altfel este un dezechilibru în viaţa ta şi acest lucru nu poate funcţiona. Turneele au devenit mai prietenoase cu copiii de-a lungul anilor. De asemenea, la câteva turnee, soţia mea şi copiii pot călători. Încercăm să mixăm puţin. Nu este uşor, dar am încercat să petrecem mai mult timp împreună. Dar aceasta este partea cea mai grea pentru mine ca antrenor, fiind departe de casă.
- Cum este o zi bună pentru tine ca antrenor?
Emoţiile de a fi pe bancă în momentele strânse sau în marile victorii. De exemplu, săptămâna de la Dubai cu Simona Halep a fost uimitoare. Nu doar cu Simona am avut asta. Nu contează nivelul. Doar să fii acolo şi să vezi că jucătoarea este în măsură să concureze şi să se adapteze şi, în final, să câştige meciul, asta este cea mai mare bucurie pe care un antrenor o poate avea. Pentru că ştii că toată munca grea este făcută pentru asta şi aceasta este plata pentru ceea ce faci.
- Dar una proastă?
Din fericire, acestea sunt şi zilele în care te poţi dovedi puternic. Trebuie să găseşti o soluţie prin care să-ţi ajuţi jucătorul, deoarece este uşor să fii de partea unui jucător care câştigă întotdeauna. Este o provocare. Şi aici îţi arăţi valoarea, când eşti cu un jucător care are nevoie de îmbunătăţiri sau are un turneu rău sau vreo două luni proaste şi atunci poţi să o tragi pe ea sau pe el din această groapă şi să îi pui pe drumul cel bun.
- Care este diferenţa dintre a fi antrenorul unei jucătoare bine clasate şi cel al unei sportive mai slab clasate?
Cu un jucător clasat inferior trebuie să te concentrezi puţin mai mult pe aspectele tehnice sau pe cele tactice. Trebuie să lucrezi puţin mai mult pe teren. Cred că aceasta este diferenţa. Cu o jucătoare de top, cum ar fi să zicem Simona, este vorba despre comunicare şi alegerea momentului. O jucătoare clasată pe locul 200, orice vei face în acel antrenament, dacă eşti pe teren şi dai mesajul potrivit, îşi va îmbunătăţi jocul ei. Pentru o jucătoare de top, trebuie să alegi anumite lucruri, pentru că ea este deja la un nivel la care poate face aproape orice. Deci trebuie să găseşti exerciţiul exact sau cantitatea exactă sau valoarea exactă a exerciţiului, astfel încât să aibă un impact pozitiv asupra jucătoarei. Aceasta este partea dificilă. Deci, este mai mult despre reglarea fină decât despre lucrurile brute pe care le faci cu jucătoarea cu clasament inferior.
- Ce îţi place cel mai mult?
Cu siguranţă, când eşti în jurul unui jucător cu adevărat mare, înveţi multe şi de la jucător, deoarece ei sunt ca maşinile, maşini de tenis. Astfel, vei obţine atât de multe informaţii utile. Evident, probabil acesta este visul fiecărui antrenor de a fi cu un jucător de top zece. Depinde cum priveşti. Unii antrenori pot fi doar cu mari jucători, deoarece altfel nu se simt validaţi. Mie îmi place munca, indiferent de clasamentul jucătorului, atât timp cât jucătorul doreşte să progreseze şi doreşte să se dezvolte şi atunci îţi poţi vedea munca în acel jucător. Poţi vedea evoluţia de-a lungul lunilor sau anilor. Asta mă face fericit. Dar, evident, a fi într-o echipă atât de valoroasă precum cea a Simonei, este un vis pentru un antrenor.
Citește și: Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor - Ce este interzis să faci în această zi .
