Apar noi stațiuni în România. Guvernul aprobă atestarea lor

Guvernul se reuneşte vineri în şedinţă, pe ordinea de zi aflându-se, printre altele, un proiect pentru aprobarea atestării unor localităţi sau părţi din localităţi ca staţiuni turistice de interes naţional şi local.

Potrivit agendei Guvernului, Executivul ar putea aproba atestarea ca staţiune turistică de interes naţional a Zonei turistice a municipiului Baia Mare, judeţul Maramureş. Totodată, 14 localităţi sau părţi din localităţi din judeţele Harghita, Maramureş, Argeş, Bihor, Cluj, Covasna, Hunedoara, Suceava, Timiş, Tulcea, Vâlcea şi Vrancea ar urma să fie atestate ca staţiuni turistice de interes local. Hotărârea mai prevede şi modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 852/2008 pentru aprobarea normelor şi criteriilor de atestare a staţiunilor turistice.

Toate detaliile aici

Se aprobă atestarea ca stațiuni turistice de interes local a următoarelor localități sau părți din localități:

a) comuna Lerești, județul Argeș

b) Zona turistică Vârtop-Nucet, județul Bihor

c) comuna Sâncraiu, județul Cluj

d) comuna Sita Buzăului, județul Covasna

e) Zona turistică a orașului Vlăhița, județul Harghita

f) Zona turistică Cincis-Cerna, comuna Teliucu Inferior, județul Hunedoara

g) comuna Râu de Mori, județul Hunedoara

h) Zona turistică a comunei Șișești, județul Maramureș

i) comuna Ieud, județul Maramureș

j) orașul Broșteni, Județul Suceava

k) comuna Fârdea, județul Timiș

l) comuna Murighiol, județul Tulcea

m) Zona turistică a comunei Costești, Județul Vâlcea

n) comuna Urechești, județul Vrancea

DETALII:

1. Zona turistică a municipiului Baia Mare, județul Maramureș

Municipiul Baia Mare, reședință a județului Maramureș, este situat în partea de vest a judeţului Maramureş, într-un areal depresionar care poartă numele Depresiunea Baia Mare, pe cursul mijlociu al râului Săsar, la poalele Munților Gutâi și la o altitudine medie de 228 m față de nivelul mării, în regiunea etnografică ,,Țara Chioarului”. Unitatea administrativ-teritorială Baia Mare include și localitățile: Blidari, Firiza, Valea Neagră și Valea Borcutului, având o suprafață de 23.368,81 ha și o populație ce însumează 14.495 locuitori (conform INS 2020). Are ca vecini orașul Baia Sprie și comuna Desești la E, orașul Tăuții Măgherăuș la V, comunele Recea și Groși la S și comuna Săpânța la N (Munții Igniș).

Zona turistică a municipiului Baia Mare se remarcă prin prin valoarea turistică tradițional[1]culturală și peisagistică, reprezentând din punct de vedere turistic ,,poarta de intrare” în Maramureș, județ pe care îl polarizează.

Cea mai mare parte din teritoriul administrativ al oraşului este acoperit de vegetaţie forestieră 76,83% (conform memoriu PUG) sau 79,6% (conform SIDU ), fapt care a influenţat pozitiv viaţalocuitorilor și dezvoltarea turismului.

Localitatea este traversată de la est la vest de cursul râului Săsar, care şi-a pus amprenta de-a lungul timpului asupra evoluţiei zonei turistice a municipiului Baia Mare și implicit a localităților situate în zona metropolitană.

Din punct de vedere istoric, Baia Mare a apărut pe harta aşezărilor urbane ca urmare a activităţii de exploatare a minereurilor neferoase, primele informaţii certe cu privire la mineritul din zonă provenind din secolul XIV, chiar dacă începuturile medievale ale activităţilor de acest gen sunt mult mai timpurii, cel puţin din a doua jumătate a secolului XIII. Memoria comunitară consemnează ca primă carte de identitate a oraşului, documentul din 29 mai 1329 prin care regele Carol Robert (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie, pădurea aflată între cele două aşezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Baia Mare apare aici sub denumirea civitas Rivuli Dominarum, judele Corrardus fiind același și pentru Mons Medius (Baia Sprie). Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conţinutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479.

Prima diplomă privilegială a oraşului, pe care o putem studia şi astăzi, datează din 20 septembrie 1347 şi a fost acordată de regele Ludovic I (1342-1382), la cererea judelui Martin, a parohului Ioan, magistrului Petru şi notarului Ulrich, juraţi din Baia Mare şi Săsar (Rivulo Dominarum et Zazar Bánya), având în vedere faptul că privilegiul anterior al oraşului a ars într-un incendiu.

Prin acest nou privilegiu se stabilesc hotarele oraşului şi se acordă locuitorilor numeroase drepturi:

-libertatea de a-şi alege judele, juraţii şi parohul, dreptul de a judeca în interiorul oraşului „toate

-pricinile ce se ivesc între ei, deopotrivă cele mari ca şi cele mici”, asigurarea libertăţilor

-individuale, libertatea vămii, dreptul unui târg pe an, timp de cincisprezece zile „fără contenire”,

-dreptul de desfacere liberă a vinului, dreptul de a se fortifica cu ziduri „împotriva năvaleiduşmanilor”.

La mijlocul secolului XIV, Baia Mare era un oraş structurat şi bine organizat, cu libertăţi specifice unui oraş liber regal care beneficia de o autonomie ridicată în raport cu instituţia comitatului de la Satu Mare, situaţia menţinându-se pe parcursul secolelor, până în anul 1876.

Documentele relevă şi diversele denumiri ale oraşului Baia Mare în cursul devenirii sale: civitas, castrum sau castellum Rivuli Dominarum, Asszonypataka, Bagna, Nagibánya, Nagybánya sau Frauenbach, Neustadt, Welka-Bánya.

Povestea acestui oraș este una impresionantă și menționată în cărțile de de specialitate care fac referire la istoria locului, acesta trecând de-a lungul anilor prin multe perioade zbuciumate și cu multe încercări, dar de remarcat din punct de vedere turistic este perioada interbelică, când Baia Mare a fost declarată ,,stațiune climaterică” timp de 10 ani, în perioada 1930-1940.

Conform surselor documentare, primele demersuri ale autorităţilor locale băimărene pentru dobândirea statutului de staţiune au fost iniţiate în anul 1929, la solicitarea deputatului Alexandru Breban. Urmarea a constituit-o faptul că, la 20 iunie 1929, secretarul înainta primarului orașului un raport prin care îi aducea la cunoștinţă faptul că, în urma consultării Regulamentului instituţiilor hidro-minerale și climatice, orașul Baia Mare trebuia să îndeplinească o serie deformalităţi.

La 24 mai 1930, Primăria Baia Mare înainta un memoriu Ministerului Sănătăţii, expunând motivele pentru care solicita încadrarea localității Baia Mare în categoria staţiunilor climatice, iar la data de 16 iunie 1930, orașul a fost declarat ,,stațiune climaterică”, prin decizia Ministerului Sănătăţii Publice și Ocrotirii Sociale, decizie publicată în „Monitorul Oficial”. În acest sens, documentul menţionând faptul că statutul de staţiune se acorda condiţionat, oficialităţile locale urmând să amenajeze un parc de recreaţie și un stabiliment de hidroterapie și să pregătească o serie de documente (o comunicare a industriilor vecine existente; un memoriu asupra programului de dezvoltare progresivă a staţiunii; un proiect de regulament interior; un plan de protecţie al pădurilor).

Autorităţile locale de la acea vreme, au încercat să demonstreze faptul că orașul Baia Mare poate să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a fi considerată staţiune climatică definitivă și necondiţionată, iar în primăvara anului 1931, mai exact la 7 martie, s-au înaintat documentațiile care atestau faptul că în oraș exista un stabiliment de hidroterapie numit Sanatoriul Wagner, în imediata apropiere a Parcului Regina Maria (certificatul comunal nr.1108/1931) și că există parc de recreaţie (certificat comunal nr.1128/1931); alte documentații vizau planul orașului (pe care se specifica zona declarată staţiune climatică, adică malul drept al râului Săsar), zona care nu era cuprinsă în aria climatică (malul stâng al Săsarului), terenul rezervat și oprit a fi construit pentru dezvoltarea în viitor a staţiunii, specificarea pe hartă a stabilimentelor industriale din oraș; extrasdin regulamentul de amenajare a pădurilor orașului din jurul staţiunii, din care rezulta faptul că protecţia pădurilor este asigurată; memoriu asupra programului de dezvoltare progresivă a staţiunii; proiect de Regulament interior de funcţionare.

Conform memoriului cu privire la programul de dezvoltare progresivă a staţiunii, orașul Baia Mare a fost împărţit în două sectoare: orașul propriu-zis, care se afla pe partea stângă a râului Săsar, sector în care se desfășura întreaga activitate comercială și industrială și unde se aflau majoritatea fabricilor și partea dreaptă a Săsarului, a orașului declarată staţiune climatică.

După anul 1938, a urmat o perioadă complicată din punct de vedere istoric și politic și nu se știe cu exactitate pentru cât timp a mai fost Baia Mare stațiune climaterică, un document din 16 iunie 1940, menționând-o ca stațiune de interes local.

Accesul către municipiul Baia Mare se realizează pe cale rutieră, feroviară și aeriană. Pe cale rutieră se utilizează variantele: Cluj – Dej- Baia Mare: pe DN 1C/E576 și DN 1C/E58 (fiind cea mai utilizată, existând însă și varianta prin orașul Târgu Lăpuș), dinspre Satu Mare DN19F și DN1C/E58 (existând și alte variante), pe traseul muncipiul Sighetu Marmației – Baia Mare există mai multe variante, cea mai utilizată fiind pe DN18. Către Europa, cea mai utilizată variantă este Baia Mare - Satu Mare pe DN1C, DN19 și autostrada M3-Ungaria.

Cu privire la accesul feroviar, municipiul Baia Mare este amplasat de-a lungul magistralei TEN[1]F globale 400 Brașov-Siculeni- Deda-Dej-Baia Mare-Satu Mare, de aici existând posibilitatea de a se realiza legături cu Ucraina (Halmeu) și chiar Ungaria (Borș, Valea lui Mihai, Carei). Toate trenurile care tranzitează municipiul Baia Mare sunt operate de compania de stat – SNTCF CFR CĂLĂTORI S.A, prin Stația CF Baia Mare trecând zilnic circa 36 de trenuri. Dintre acestea, 2 curse sunt internaționale (INT 6827 pe ruta Baia Mare - Nyirabrany și INT 6826 pe ruta Nyirabrany - Baia Mare), 14 curse inter-regionale (cu destinațiile Timișoara Nord, București Nord, Satu Mare, Cluj Napoca, Mangalia și retur) și 20 de curse regionale (cu destinațiile Jibou, Satu Mare și retur).

Accesul aerian se realizează îndeosebi prin intermediul Aeroportului Internațional Maramureș, situat în orașul Tăuții Măgherăuș, la o distanță de 10 km de municipiul Baia Mare sau utilizând aeroporturile din apropiere: ex. Aeroportul Internațional Satu Mare (la 72 km de Baia Mare) și Aeroportul Internațional Avram Iancu Cluj Napoca la 141,7 km de Baia Mare.

Cadrul natural atractiv este creat de formele de relief preponderent montane împădurite, de o vegetaţie bogată şi variată, în care se remarcă întinsele păduri de foioase, conifere sau în amestec, precum și cele de castan şi de reţeaua hidrografică cu trasee pitoreşti.

Pe teritoriul administrativ al municipiului Baia Mare sunt declarate, un număr de 5 arii naturale protejate și obiective naturale ocrotite, dintre care amintim: Arboretele de castan comestibil Baia Mare - Rezervație științifică forestieră, categoria a IV-a IUCN; Rezervația fosiliferă Chiuzbaia - Rezervație naturală paleontologică, categoria a IV-a IUCN; Tăul lui Dumitru - Rezervație științifică botanică, categoria a III-a IUCN; Coloanele de la Limpedea - Rezervație științifică geologică, categoria a III-a IUCN; Arboretele de castan comestibil Baia Mare - ROSCI0003-Sit Natura 2000.

Zona turistică a municipiului este brăzdată de mai multe trasee turistice montane omologate, întreținute de Serviciul Public Salvamont din cadrul Consiliului Județean Maramureș, dintre care, 6 sunt cu plecare din Baia Mare, astfel: Baia Mare - Culmea Morgău - Șaua Trei Stejari - Vf. Pleștioara; Baia Mare - Piatra Virgină - Vf. Pleștioara; Baia Mare - Valea Usturoi - Vf. Pleștioara; Baia Mare (Parcul Municipal) - Dealul Florilor - Vf. Pleștioara; Baia Mare (Parcul Municipal) - Dealul Florilor - Piatra Șoimului; Baia Mare (Parcul Municipal) - Str. Minerilor - Valea Vicleanul Mare - Lacul Bodi - Piatra Șoimului.

Alături de frumuseţile naturale, municipiul Baia Mare se remarcă şi prin valori cultural-istorice şi etnografice, cu valenţe turistice deosebite fiind consemnate în Lista Monumentelor Istorice, 22 monumente de categorie A și 50 de monumente de categoria B. Unele dintre obiectivele care constituie puncte de atracţie pentru turiştii care sosesc în localitate sunt:

- Centrul istoric al municipiului Baia Mare (Oraşul medieval Rivulus Dominarum) - MM-II-a-A[1]04432) – sec. XV - XIX; Ansamblul "Turnul Ştefan" - MM-II-a-A-04436 – sec. XIV; Oficiul Salinelor, azi Muzeul de Artă - MM-II-m-A-04434 – an 1748; Turnul Ştefan - MM-II-m-A[1]04436.01 -an 1347; Fundaţiile bisericii gotice - MM-II-m-A-04436.02 – an 1347; Biserica romano-catolică "Sfânta Treime” a fostei mănăstiri iezuite MM-II-m-A-04437.01 -1717 – 1719;

- Ansamblul de arhitectură şi tehnică populară "Dealul florilor", Secţie a Muzeului Judeţean Maramureş – MM-II-a-A-04433 -sec. XVIII – XX; Bastionul Măcelarilor (Turnul de Muniţii)

-sistemul de fortificaţii medievale ale oraşului -MM-II-m-A-04431.02 - sec. XIV – XV; Claustrul mănăstirii Minoriţilor, azi internat şcolar – MM-II-a-A-04451- an 1734; -Complex hotel - restaurant "Minerul", fost Sf. Ştefan- MM-II-a-A-04452 – an 1911; Casa Iancu de Hunedoara - MM-II-m-A-04463 - sf. sec. XV - sec. XVIII; Sistemul de fortificaţii al oraşului medieval Baia Mare – MM-II-a-A-04431- sec. XV; Zidul de apărare al cetăţii Baia Mare (fragment)

- sistemulde fortificaţii medievale ale oraşului – MM-II-m-A-04431.01 - Str. Monetăriei-sec. XV; Monetăria, azi Muzeul Judeţean de Istorie – MM-II-m-A-04477- 1734 – 1739; Biserica "Sf. Anton” – MM-II-m-A-04479 -1402, cu transf. ulterioară;

- Biserica reformată – MM-II-m-A-04484 – 1792; Casa Schreiber – MM-II-m-A-04464 -sec. XVI – XVIII;

- Casa Bay – MM-II-m-A-04465 - sec. XVI – XVIII; Zidul de apărare al cetăţii Baia Mare (fragment) - sistemul de fortificaţii medievale ale oraşului – MM-II-m-A-04431.03 - Str. Podul Viilor 19 - sec. XV;

- Magazinul "Central" – MM-II-m-A-04487 - înc. sec. XX; Grup statuar "Sfatul bătrânilor”- MM-III-m-A-04806 -1970; Colonia pictorilor – MM-II-a-A-04494 - 1910 – 1912.

Pe lângă obiectivele turistice de categorie A, mai amintim și obiectivele cultural turistice încadrare la categoria B, precum și altele, care pot fi valorificate în cadrul unor programe turistice: biserici de lemn și piatră, Catedrala Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, Muzeul de Mineralogie Victor Gorduza, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Complexul Astronomic Baia Mare, Muzeul de Etnografie și Artă Populară – Muzeul Satului (exponatele reprezintă cultura comunităţilor locale din cele patru regiuni etnograficeale Maramureșului, numite și ,,țări” și arhitectura tradiţională locală, întâlnită încă la casele vechi ale localnicilor) ș.a.

Municipiul Baia Mare mai dispune de: Teatru municipal, Teatru de păpuși, Biblioteca județeană cu filialele aferente, universități, cinematografe, instituții de cultură, stadion, terenuri se sport (handbal, volei, baschet etc), piste de biciclete, cluburi pentru tineret, săli de sport și fitness și multe alte spații amenajate pentru relaxare, la care se adaugă spațiile special amenajate din incinta structurilor de primire turistice: piscine interioare și exterioare cu apă dulce și sărată, săli de fitness, saline etc.

În Zona turistică a municipiul Baia Mare se pot practica mai multe forme de turism cum ar fi: turismul cultural, turismul ecumenic, citi break, turismul științific, ecoturismul în zona montană, turismul în natură, turismul de aventură, turismul de vânătoare și pescuit sportiv, drumeții montane, etc.

Principalele zone verzi de dimensiuni mari care găzduiesc zone de activități cotidiene și agrement, sunt: Parcul Municipal Regina Maria (6,5 ha), Parcul Dacia (2 ha), Parc Complex Mara (4 ha), Parcul Tineretului și Parcul Public Central (3,9 ha), dotate cu alei, bănci, locuri de joacă pentru copii, precum și vegetaţie decorativă bogată, la care se adaugă zona de agrement Simared.

Datorită factorilor naturali de cură (aer, ape minerale, bioclimat etc.), localitatea s-a dezvoltat constant în ultimii ani din punct de vedere turistic, existând 2268 locuri de cazare, în unități clasificate de la 1 la 4 stele/margarete.

Promovarea localității se realizează prin intermediul Centrului de Informare și Promovare Turistică Baia Mare, care oferă turiștilor materiale de promovare (filme de prezentare a localității, hărți, cărți, pliante și broșuri de promovare) și informații despre resursele naturale și antropice ale zonei, prin intermediul site-ului primăriei precum și a rețelelor de socializare.

Printre punctele tari ale orașului se numără multiplele evenimenter culturale şi de tradiţie, ca parte integrantă a modului de viaţă al locuitorilor municipiului, organizate anual. Printre acestea se numără cele organizate cu ocazia sărbătorilor de peste an (Crăciun, Anul Nou etc), cele organizate cu prilejul sărbătorii orașului – Sărbătoarea Castanelor, concerte și festivaluri organizate în aer liber sau în incinta instituțiilor de cultură, toate atrăgând un număr mare de vizitatori.

2.Comuna Lerești, județul Argeș

Comuna Lerești este situată în zona nordică a județului Argeș, la contactul dintre Depresiunea Câmpulung Muscel cu zona montană a Munților Iezer din Carpații Meridionali. Comuna este formată din trei sate: Voinești, Lerești și Pojorâta.

Teritoriul administrativ al comunei Lerești se învecinează cu patru unități administrativ-teritoriale (UAT), la Nord - Est - comuna Rucăr, la Est - comuna Valea Mare – Pravăț, la Sud – municipiul Câmpulung Muscel la Vest – comuna Albeștii de Muscel și Bughea de Sus, la Nord cu Munții Iezer care domină prin altitudine și masivitate colinele subcarpatice din zonă.

UAT Lerești se întinde pe o suprafață de 141,80 km2 , ceea ce reprezintă 2,07% din suprafața județului Argeș. Cea mai mare parte din teritoriul administrativ al localității Lerești, mai precis 82,60%, este inclusă în Rețeaua Natura 2000 (Situl Natura 2000 ROSCI 0122 Munții Făgăraș care acoperă 37,70 % din suprafața unității administrativ teritoriale și Situl Natura 2000 ROSCI0381 Râul Târgului – Argeşel – Râuşor care acoperă 44,90 % din suprafața unității administrativ teritoriale).

Actualul areal al Comunei Lerești a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Situl arheologic - termele romane și castrul roman din satul Voinești - pe Malul lui Cocoș - punctul “Măilătoaia”, face legătura dintre originile istorice cu perioada contemporană a zonei, începând cu perioada daco – romană.

Comuna Lerești este atestată documentar în anul 1414, pentru prima data numele localității fiind menționat într-un document emis de voievodul Mircea cel Bătrân în care se amintește despre “o stână în muntele Lerești”. De la acest munte îşi trage şi localitatea numele de Lereşti.

Îndeletnicirea de bază a populației locale a fost, secole la rând, păstoritul. Transhumanța s-a identificat ca principala sursă de existență a locuitorilor comunei Lerești, contribuind astfel la circulația valorilor folclorice, obiceiurilor și tradițiilor strămoșești, la răspândirea elementelor de cultură și civilizație tradițională rurală.

Patrimoniul cultural al localității include monumente istorice, vechi tradiţii şi obiceiuri locale, elemente de etnografie şi folclor, evenimente legate de istoria locului.

Prezența suprafețelor acoperite cu păduri (peste 69% din teritoriul administrativ al UAT Lerești) asigură un aer ozonat, sănătos, plăcut și curat. Diversitatea, volumul şi valoarea resurselor turistice de pe teritoriul comunei Lerești favorizează practicarea şi dezvoltarea unor variate forme de turism, organizat sau individual: turismul montan, ecoturismul, turismul științific, turismul cultural, turismul recreativ și de agrement, turismul de vânătoare și pescuit, agroturismul, turismul ecvestru.

Obiective turistice naturale și antropice

Masivul montan Iezer caracterizat de o spectaculozitate aparte atrage iubitorii de natură. Văile largi în formă de potcoavă reflectă structura peisajului creat în era glaciară. Vârfurile montane oferă priveliști panoramice uimitoare.

Vârful Iezeru Mare (2.462 m) oferă panorame spectaculoase spre Munții Făgăraș, Piatra Craiului, Munții Leaota și Depresiunea Câmpulung. În zilele cu cer senin se poate zări conturată întreaga linie a Carpaților Meridionali, inclusiv Munții Bucegi.

Lacul glaciar Iezer situat la altitudinea de 2.130 m, în cuprinsul căldării glaciare a Iezerului, sub vârful Iezeru Mare (2.462 m) reprezintă o atracţie importantă atât pentru turişti, cât şi pentru oamenii de ştiinţă. Are o suprafață de circa 5.000 m2 și o adâncime maximă de 4-5 m, izvoare proprii, precum și un afluent - Izvorul Iezerului, care străbate valea glaciară tipică a Iezerului. De cealaltă parte a masivului, se mai află două lacuri glaciare mai mici, lacurile Boarcăș, situate sub Vârful Roșu.

Lacul de acumulare Râușor este amplasat în aval de confluenţa pârâului Râuşor cu Râul Târgului, într-o zonă pitorească, pe locul care în trecut se numea "Muşuroaiele", la 1.710 m altitudine. Barajul este unul dintre cele mai mari din ţară, având o înălţime de 120 metri şi o lungime de 380 de metri. Barajul a fost finalizat în anul 1987. Amatorii de pescuit se pot bucura de bogăția piscicolă a Lacului Râușor.

Mediul asociativ cu activitate în zona de dezvoltare și protecție a mediului are o activitate intensă în refacerea moștenirii de biodiversitate a zonei prin reintroducerea în natură a speciilor dispărute, respectiv mai multe familii de zimbrii. În prezent, pe teritoriul comunei Lerești, pe Valea Portăreasa, există în zona de aclimatizare 5 zimbrii și trăiesc deja în libertate 15. Această specie faunistică remarcabilă va deveni o nouă atracție turistică în zona Lerești și Munții Iezer.

Situl arheologic Măilătoaia - monument istoric care figurează pe lista monumentelor istorice cod LMI AG-I-s-A-13387 - sat Voinești (Malul lui Cocoș).

Biserica cu hramul “Înălțarea Domnului“ – sat Lerești - monument istoric care figurează pe lista monumentelor istorice cod LMI AG-II-m-B-13720. Biserica s-a construit între anii 1927-1939, după planurile arhitectului Dumitru Ionescu-Berechet.

Biserica cu hramul “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril“ – sat Lerești - monument istoric care figurează pe lista monumentelor istorice cod LMI AG-II-m-B-13721. Biserica a fost construită în anul 1860.

Căminului Cultural din satul Voinești (monument istoric care figurează pe lista monumentelor istorice cod LMI AG-II-m-B-13852 – 1937), adăpostește în cadrul celor trei colecții particulare costume populare tradiționale cu vechime de peste 100 de ani, cusături și țesături tradiționale, mobilier tradițional, unelte de lucru, obiecte de uz gospodăresc, obiecte folosite la prelucrarea lemnului şi a fierului, toate ilustrând viaţa şi activitatea comunității din comuna Lerești.

Cimitirul eroilor din Țarină a fost amenajat între 1918 și 1920 de autoritățile locale în colaborare cu veteranii de război din zonă. O troiță de lemn sculptat și câteva sute de cruci de piatră amintesc de jertfa celor care și-au dat viața pe câmpurile de luptă în prima conflagrație mondială, pe aceste meleaguri. Peste 600 de militari români, germani și austrieci, majoritatea eroi necunoscuți din Primul Război Mondial se odihnesc în acest cimitir militar.

Obiceiurile și tradițiile locale sunt strâns legate de calendarul religios, de ocupațiile specifice dar și de obiceiurile de zi cu zi din viața oamenilor locului. În zona de nord a Muscelului care cuprinde și comuna Lerești se manifestă următoarele: “Brezaia” sau “Colindatul cu măşti”, “Scovarga”, “Pămătuful”, “Colindul Flăcăilor“ – de Crăciun, “Colindatul Fetelor” – de sărbătoarea Sfântului Vasile sau Anul Nou; “Focul Măcinilor”, “Armindenul”, “Căluşul”, “Lăzărelul” - sărbători tradiţionale ale vegetaţiei; “Caloianul” ,” Paparuda”, ”Drăgaica” - obiceiuri de vară ; “Răvăşitul Oilor” și “Focul lui Sumedru” - obiceiuri de toamnă.

Evenimentele tradiționale consacrate sunt prezentate în continuare:

-“Balul Gospodarilor” din Lerești, are loc odată cu desfășurarea sărbătorii de Dragobete – luna februarie. Este un eveniment cultural, social, artistic, organizat de către Consiliul Local Lerești. Evenimentul se caracterizează prin dansuri populare, port popular, concursuri, gastronomie tradițională;

-“Festivalul Covrigilor cu ou” – luna iunie (Rusalii) este organizat de către Consiliul Local Lerești, Asociația Alunelu și Asociația Culturală Lerești;

-“Ziua comunei Lerești” – luna iunie (Rusalii) - eveniment cultural, social, artistic, sportiv și de divertisment organizat de către Consiliul Local Lerești în colaborare cu Asociația Alunelu și Asociația Culturală Lerești;

-“Raliul Muscelului” – luna septembrie, se desfășoară pe ruta Pojorâta – Bughita – baraj Râușor. Competiția este organizată de către Federația Română de Automobilism în colaborare cu Consiliul Local Lerești și reprezintă un eveniment sportiv de viteză în coastă și aventură pe macadam;

-“Maratonul de alergare montană” – luna septembrie și se desfășoară pe ruta Iezer – Păpușa. Competiția sportivă are startul și punctul de sosire la cabana Voina. Evenimentul este organizat de către Consiliul Local Lerești împreună cu Asociația Club Sportiv Tourmount;

-“Focul lui Sumedru” – luna octombrie. Reprezintă o tradiție românească veche de peste 2.000 de ani, dinaintea sărbătorii Sfântului Dumitru - apărătorul păstorilor. Este vorba de „focul viu” al ciobanilor români, care purifică îndeosebi păstorii şi turmele. Focul lui Sumedru reprezintă o sărbătoare a întregii comunități, un scenariu al morții și renașterii naturii care, se pare, că are rădăcini în timpul arhaic ca un cult al strămoșilor pentru câștigarea bunăvoinței în asigurarea unui an viitor fertil și bogat în recolte. Sărbătoarea are de fapt sorginte precreştină, iar focurile care se aprindeau erau pentru încălzirea spiritelor care apar pe pământ în această perioadă.

-“Ziua Recoltei muscelene” - luna noiembrie. O manifestarea social-culturală anuală organizată de Consiliul Local Lerești care pune în valoare moștenirea tradițiilor populare locale. Gastronomia este parte din cultura locală, fiind o carte de vizită a acestei zone. Specificul culinar al zonei Lerești este dominat de produsele lactate, preparate din carne de oaie, dulcețuri din fructe de pădure, ciuperci, preparate după rețete tradiționale transmise de la o generație la alta. Un alt produs specific zonei este covrigul cu ou. Acest produs ar data, după tradiția orală, înainte de venirea ardelenilor în ținuturile subcarpatice ale Mușcelului - prima jumătate a sec. al XVIII-lea.

3. Zona turistică Vârtop-Nucet, județul Bihor

Nucetul este un oraş relativ nou pe harta ţării, atestat documentar la 2 februarie 1956. Denumireaoraşului este strâns legată de faptul că această localitate este mărginită de o plantaţie de nuci de unde şi denumirea de Nucet.

Zona turistică Nucet - Vârtop este situată în sud-estul judeţului Bihor, la limita cu judeţul Alba, în partea de vest a României, la poalele Munţilor Bihor, pe Valea Băiţei, pe Drumul Naţional DN 75, care face legătura spre est cu judeţul Alba, iar spre vest cu DN 76, respectiv Oradea-Deva, la o distanță de 12 km faţă de oraşul Ştei, la 92 km faţă de Oradea şi la 63 km faţă de Câmpeni (judeţul Alba).

Administrativ, oraşul Nucet are următoarele limite: la est judeţul Alba, loc în care se află amplasat cartierul Vartop, la nord şi nord-vest comuna Câmpani, la sud şi sud-vest oraşul Vaşcău, la sud şi sud-est comuna Criştioru de Jos.

Orasul Nucet este străbatut de DN 75 care leagă orașul Stei de orasul Turda, ceea ce-i conferă un avantaj deosebit privind posibilitatile de acces. DN 75 strabate Nucetul, Baița și Vârtopul, făcând legatura cu Județul Alba. Cel mai apropiat aeroport se afla în municipiul Oradea, la aproximativ 100 km.

Oraşul Nucet are o istorie relativ scurtă, prima atestare documentară oficială având loc în 2 februarie 1956, iar apariţia pe harta ţării se datorează existenţei bogăţiilor mineraliere din zona localităţii Băiţa, actualmente localitate componentă a orasului Nucet. Băiţa este atestată documentar în anul 1270, o data cu exploatarea fierului în zonă, dar este posibil ca minele să fie cunoscute încă din epoca bronzului, când din regiunea Băiței, a fost extras cuprul, necesar confectionării uneltelor de bronz.

Istoria turismului în zona Nucet-Băița-Vârtop este strans legată de exploatarile miniere de la Băița (Rezbanya), aceasta fiind considerată una dintre cele mai bogate zone miniere ale Munților Apuseni. Datorită bogațiior sale, Băița a fost vizitată de importante personalităti precum Împarateasa Imperiului Austro - Ungar, Maria Tereza, care în anul 1780 a vizitat aceasta zonă și a fixat locul pentru construcția bisericii Romano-Catolice din Băița, care îi poarta numele și este monument istoric.

După zona municipiului Oradea și a stațiunilor Băile Felix și 1 Mai, zona Munților Apuseni, este cea de-a doua zonă cu potențial turistic mare din județul Bihor. Potențialul natural al Munților Apuseni este caracterizat, îndeosebi de relieful carstic (peșteri, chei, defilee) datorat rocilor calcaroase constitutive. Zona este deja organizată cu 40 de trasee turistice montane omologate desfășurate pe: Masivul Bihor-Vlădeasa (zona Parcul Natural Apuseni, zona Stâna de Vale, zona Băița-Vârtop), pe Masivul Pădurea Craiului (zona Defileu Crișul Repede, zona Remeți-Meziad), pe Masivul Codru Moma (zona Cărpinet).

Potențialul natural al zonei turistice Nucet-Vârtop este oferit de natura morfologică, prin contrastul peisajului impus de alcătuirea litologică, structura geologică și modelarea geomorfologică în timp, de natura climatică, favorabilă în sezonul rece, prin practicarea sporturilor de iarnă, iar în celelalte anotimpuri, prin aero-terapie și drumeții la obiectivele turistice; de natură fitogeografică, prin elementele montane ale etajului subalpin forestier.

Zona turistică Nucet-Vârtop se afla parțial în Parcul Natural Apuseni, unde se găsesc numeroase obiective turistice recunoscute la nivel național, cum ar fi:

- Groapa Ruginoasă - reprezintă o vale cu versanți abrupți, formată prin eroziune de șuvoaie (ravinare) ceea ce a determinat apariția stratelor de cuarțite (de culoare roșu-violaceu), conferind zonei (din punct de vedere peisagistic) un aspect aparte. În urma fiecarei ploi, Groapa Ruginoasă iși devzăluie tot mai mult din rănile sângerii săpate in depozite de cuarțite, fresii si argile roșii. Șiroaiele de apă de pe versanți se scurg în văi adânci și strâmte ce dau aspectul unui canion. Suprafața erodată ocupa aproximativ 20 ha iar volumul de material erodat se estimează la circa 7 milioane de metri cubi. Groapa Ruginoasă crește în fiecare an, înghițind copacii de pe marginea ei. Marcajul turistic ce duce la ea este bandă galbenă, pornind din DN75. Este un enorm complex de organisme torențiale active, o uriasă ravenă cu peste 600 m lațime și peste 100 m adancime.

Cu pereți înclinați și muchii ascuțite, rupturi ruginii și văi strâmte, sculptată în gresii roșii, violacee și gălbui, Groapa Ruginoasă are un aspect de canion;

- Canionul Valea Seaca - situat în bazinul hidrografic superior al Galbenei, Valea Seacă își adună apele din imensa ravenă a Gropii Ruginoasa, alimentând, la rândul ei, debitul Văii Galbena. Din punct de vedere geologic, bazinul Văii Seci are o importanță deosebită datorită structurii în pânze de acoperire, unde depozitele paleozoice acoperă calcarele mezozoice prezente pe fundul văii. Denumirea văii nu este întâmplătoare deoarece, în perioadele cu precipitații reduse, valea secătuiește. Datorită unui proces de eroziune prezent și prin retragerea versanților, valea își mărește continuu bazinul de recepție. În aval de acesta, adâncirea sa în stiva de calcare, a sculptat un sector impresionant de chei, de o sălbăticie greu de descris în cuvinte. Ideal pentru pasionații de alpinism și speologie, peisajul debordează de pereți înalți și înguști, marmite gigantice, surplombe fosile și active, praguri înalte, cascade, peșteri încă necunoscute și blocuri imense de stânci așezate parcă să blocheze accesul neinițiaților în acest spațiu monumental. Traversarea celor 14 săritori ale văii devin pe timp ploios adevărate cascade întinse pe o suprafață de cel puțin un km iar parcurgerea lor presupune utilizarea echipamentului pentru efectuarea rapelurilor.

- Avenul din Hoanca Urzicarului, cunoscut și sub numele de „Avenul Independenței” e unul dintre avenele cu cea mai mare denivelare din România, respectiv - 286 m, având o lungime totală a galeriilor ce însumează 1.125 m. Situat într-un cadru irezistibil de rustic, în inima Parcului Natural Apuseni, aproape de cătunul Vârtop, este locul rural prin excelenţă, plin de tihnă, cu case de lemn şi parfum de pajişti cosite, ceea ce face ca însuşi drumul până la aven să fie o surpriză deosebit de plăcută. Intrând în peşteră, însă, aventura începe la un nivel mult mai alert. E necesar echipament special, întrucât interiorul avenului este pe cât de copleşitor, ca decor, pe atât de periculos pentru cei neiniţiaţi în speologie.

- Peştera Gheţarul de la Vârtop (numită şi Peştera Minunată) este o peşteră frumos concreţionată, situată la aproximativ 1170 m altitudine, în apropierea cătunului Vârtop. Gheţarul de la Vârtop este celebru îndeosebi pentru faptul că în anul 1974, cercetători din cadrul Institutului de Speologie Emil Racoviţă din Cluj-Napoca au descoperit în interiorul ei 3 urme de hominid imprimate în planşeul peşterii. Studiile efectuate au relevat că vechimea urmei de hominid este de cel puţin 62.000 de ani, ceea ce denotă faptul că ea trebuie să fi aparţinut omului de Neanderthal.

Peştera este ascendentă (30 m denivelare pozitivă) şi are o lungime de aproximativ 340 m. Poate fi vizitată fără echipament special de parcurgere a verticalelor.

- Pietrele Negre sunt imenși martori de eroziune, situati la 5km de Vârtop si la 12 km de Băița, în Masivul Bihor, oferă o priveliste impresionantă spre Munții Bihor, Vlădeasa, Depresiunea Beiușului, Valea Arieșului.

Trasee turistice: - Vârtop-Groapa Ruginoasă; -Vârtop-Vf. Piatra Grăitoare-Tarnița Bihorului[1]Popasul Turistic Arieșeni; -Vârtop-Groapa Ruginoasă-Poiana Florilor- Padiș; -Vârtop-Băița;

- Băița-Cascada Sf.Treime-Poiana; -Şaua Vârtop-Groapa Ruginoasă-Pietrele Negre; -Sat Băiţa-DN 75-Pietrele Negre-Vf. Ţapu-Groapa Ruginoasă-Vf. La Trei Morminţi-Sat de vacanţă Vârtop; -Sat Băiţa-Vf. Crişului Băiţa-Peştera Izvorul Crişului-Dl. Curbăluit-Şaua Vârtop; -Băița-Șaua Vârtop-Arieșeni.

Obiective turistice antropice sunt: bisericile din Băița, Nucet, Vârtop, monumentul minerilor din Băița, Casa de Cultură ”Ion Davideanu’’ din Nucet - ridicată în anii 1950, cu o arhitectură de tip sovietic, renovată și finalizată în anul 2011, compusă dintr-o sală de spectacole cu 192 de locuriși o sală de expoziție care deține exponate și poze din trecutul orasului Nucet și a localităților componente, Școala din Băița, o clădire veche din jurul anului 1900 (în prezent nu mai functionează ca și școală), în interiorul căreia există un mic muzeu al învățătorului cuprinzând obiecte, piese de mobilier, cataloage, utilizate în procesul de învățământ .

Forme de turism practicate în zona turistică Nucet-Vârtop:

-Turismul sportiv, prin practicarea sporturilor de iarnă, a speoturismului, alpinismului, cicloturismului și orientare turistică, sunt cele mai importante forme de turism practicate în Nucet

- Vârtop, fiind deservite de partiile de schi și de obiectivele turistice naturale (relief, vegetatie), din zonă;

-Turism rural și antropic, Zona turistică Nucet-Vârtop fiind asezată la limita dintre două regiuni foarte bogate din punct de vedere etnocultural, respectiv Țara Beiușului si Țara Moților;

-Turism sportiv: excursii în imprejurimi, alpinism, via ferrata, schi, plimbari cu vehicule cu tracțiune animală, cicloturism, observarea naturii, fotografierea, contemplarea peisajelor, orientare turistica gimnastica, jogging, tenis, fotbal;

-Turism de odihna si recreere, este favorizat de cadrul natural placut, pitoresc, conditii ecologice favorabile, caracterizate prin puritatea deosebita a aerului, si a apei, lipsa surselor de poluare, aeroionizare negativa, gastronomia locala cu produse naturale.

De asemenea, în localitate se organizează evenimente turistice, culturale cu caracter de repetabilitate precum: zilele orașului Nucet (în luna septembrie), „Serbarile Zapezii”(în luna februarie), datini și obiceiuri de Crăciun, sărbătoarea Fiii Satului Băița.

Promovarea zonei turistice Nucet-Vârtop se realizează prin site-ul primăriei(www.primarianucet.ro) care oferă informații despre resursele naturale și antropice ale zonei, dar și despre locurile de agrement din localitate.

4. Comuna Sâncraiu, județul Cluj

Comuna Sâncraiu se află situată în partea de vest a județului Cluj, Transilvania, în imediata apropiere a orașului Huedin. În proximitatea comunei se situează drumul european E60, respectiv drumul național DN1R, Huedin-Albac.

Comuna Sâncraiu se află în relativa apropiere a două orașe importante din punct de vedere economic și socio-cultural, la 57,9 km de orașul Cluj-Napoca, și la 66,6 km de orașul Zalău. Principalul drum județean care străbate comuna este DJ 103J.

Comuna are în componență localitățile Sâncraiu-centru de comună, satele aparținătoare: Brăișoru, Alunișu și Horlacea și face parte din regiunea cunoscută sub denumirea de ”Țara Călatei”.

Prima atestare scrisă a localității Sâncraiu datează din anul 1288, localitatea fiind prezentată ca reședința familiei Mikola, familie nobilă din Mănăstireni. În aceea vreme localitatea a fost formată din două localități, Zam și Sâncraiu, și acestea nu se aflau pe teritoriul actual al satului. Ulterior, cele două localități s-au unit, formând actuala localitate, însă localnicii păstrează denumirea și în ziua de azi, cele două părți ale localității fiind denumite Zam și Sâncraiu.

Din punct de vedere al reliefului, comuna situată la o altitudine medie de 597 m, are un teritoriu divers, alcătuit în mare parte de dealuri a căror înălțime scade în direcția sud-nord. Cele mai înalte puncte de relief sunt Vârful lui Bogdan, cu o înălțime de 1151 m și Horaița – 1078 m. Cel mai important curs de apă care străbate teritoriul comunei Sâncraiu este râul Călata, care izvorăște din masivul cristalin Boroleasa, și străbate localitățile Sâncraiu și Brăișoru, respectiv afluenții acestora. Râul face parte din rețeaua hidrografică a Crișului Repede.

Așezarea teritorială a comunei Sâncraiu prezintă un relief format din lunci însoțite de terase joase și fâșii de câmpii piemontane și dealuri care fac trecerea spre zonele montane înconjurătoare. Prin poziția geografică, teritoriul comunei cuprinde forme variate de relief, depresiuni, dealuri și munți cu întinse păduri și pajiști naturale, bogate resurse minerale, așezate la altitudinea de 500 –1100 m.

Valea Sâncraiului, Pârâul Noroios și Pârâul Românului (Alunișului) străbat teritoriul satului Alunișu dinspre sud-vest spre nord est și se varsă în Râul Călata; Valea lui Băl izvorăște chiar de sub vârful Bogdan și când ajunge în Sâncraiu, șerpuiește când de-o parte când de alta a Căii Baciului(Bacsimege) creând un peisaj pitoresc; satele Horlacea și Domoșu sunt străbătute de Valea Domoșului, singurul curs de apă care se varsă direct în Râul Crișul Repede, în dreptul orașului Huedin.

Resursele antropice îmbogățesc valorificarea moștenirii culturale locale și înfrumusețează și mai mult tradițiile naționale. Dintre acestea menționăm următoarele:

- Biserica reformată din satul Sâncraiu. A fost construită în secolul al XIII-lea, în stil gotic și a fost restaurată de câteva ori de-a lungul timpului, prima fiind la scurt timp după edificare, când a avut loc invazia mongolă, tavanul fiind incendiat. Turnul a fost construit în 1762 și are trei clopote. Unul dintre clopote este de pe vremea lui Matei Corvin, datând din anul 1481. Orga a fost construită de István Kolonics în 1876. Coroana de deasupra amvonului a fost dăruită bisericii de contele Miklós Bánffy, iar scaunul preotesei de Samuel Jósika;

- Biserica reformată din satul Alunișu. Păstrează zidurile vechii biserici catolice, construită în anul 1273, dar datorită renovărilor suferite în timp (1690, 1728, 1897, 1904) și-a schimbat mult înfățișarea, pierzându-și inclusiv aspectul medieval. Biserica păstrează tablorui valoroase, anvonul și corul, două lucrări de mare rafinament realizate de renumitul tâmplar Lorenz Umling cel Bătrân, un meșter sas foarte renumit;

- Biserica reformată din satul Domoșu. Biserica se remarcă prin stilistica sa care conduce la concluzia că nava bisericii aparține perioadei romanice (secolul al XIII-lea), la care s-au adăugat în timp elemente gotice și renascentiste. Se remarcă și mobilierul pictat al bisericii despre care se spune că a fost pictat între 1700 și 1830;

- Biserica reformată din Domoșu - Despre biserica reformată din Domoşu nu s-au păstrat date arhivistice medievale. Din considerente stilistice se presupune întemeiat, că nava bisericii aparţine perioadei romanice (sec. XIII.), la care ulterior, cel mai probabil în decursul secolului al XV-lea, s-a alăturat un cor poligonal gotic mai nou, de dimensiuni mai mari decât cel romanic demolat.

De asemenea, pe bază stilistică, se pare că turnul datează tot din evul mediu.

- Biserica reformată din satul Horlacea.

- Monumentul și teiul lui Ady Endre În centrul satului Sâncraiu, pe malul râului Călata, se află un tei mai deosebit, ce crește aici de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a fost organizată o acțiune de plantare de către directorul școlii Czucza János. Atunci au fost plantați 23 de copaci în localitate.

- Biserica ortodoxă – Parohia Sâncraiu se află situată la o distanță de 56 km de Municipiul Cluj[1]Napoca și 6 km de Huedin. Conform datelor păstrate în parohie reiese că românii din comună au avut biserica din lemn în anul 1829, în cimitirul ortodox. Este totuși posibil ca biserica să fie mai veche, însă nu au fost păstrate documente deoarece au ars în anul 1848 odată cu biserica.

- Muzeul particular Vincze-Kecskes, de o deosebită frumusețe, este una din atracțiile majore ale localității Sâncraiu, reunind în aceeași clădire trei camere cu destinații diferite: camera curată, atelierul de tâmplărie și camera farfuriilor pictate. Curtea muzeului Vincze-Kecskes este o adevărată curte tradițională ungurească, o mostră a unui muzeu popular adunând uneltele și instrumentele vieții de zi cu zi a locuitorului acestei zone. Farmecul acestui loc este că aici se lucrează în atelier, se coace pe plită, se fac diferite trebuiri gospodărești pentru satisfacția turiștilor curioși.

Întreaga Țară a Călatei formează o zonă etnografică unitară și cu multă personalitate dar, la Sâncraiu, turistul poate surprinde activitățile de sculptură în piatră și în lemn, pictarea mobilei, realizarea broderiilor și țesăturilor.

Sculptura în lemn este bogat ornamentată cu motive stilizate (flori, păsări, soare, lună) și cu diferite inscripții. Casele tradiționale din Sâncraiu sunt cea mai eloceventă dovadă a a talentului și măestriei scultorului în lemn. La tot pasul, casele localnicilor au fațade cu pridvoare din scândură, frumos decorate și pictate.

Piesele de mobilier pictat, adevărate opere de artă, înnobilează multe dintre pensiunile turistice din zonă. Principalele motive decorative ale mobilierului pictat sunt: laleaua, trandafirul în diferite stadii de înflorire, buchetele și ghirlandele de flori policrome.

Cusutul este o preocupare permanentă a oricărei femei și fete din Sâncraiu. Nu există casă din Sâncraiu să nu aibă obiecte cusute: ștergare, fețe de masă, perdele și draperii. Pe pânza țesută din cânepă sunt desenate motivele tradiționale: flori, păsări, arbori etc.

Forme de turism practicate sunt: turismul rural, care include o gamă largă de modalități de cazare, evenimente, festivități, sporturi, alte distracții și activități de petrecere plăcută a timpului liber, toate desfășurate într-un mediu tipic rural; turismul cultural – prin calendarul foarte bogat în evenimente social-culturale și comunitare, lista obiectivelor înscrise în Lista Monumentelor Istorice.

Evenimente locale:

-balul strugurilor, eveniment care începe cu o paradă a tinerilor, băieții călare și fetele într-o căruță împodobită cu cetini de brad, îmbrăcați în costume tradiționale. Aceștia colindă satul cântând. În fața alaiului, un tânăr în haine ponosite, călare pe un măgar se oprește la fiecare colț de stradă pentru a invita lumea ieșită pe la porți la petrecere; balul măceșelor, începe cu un concurs de preparat gem de măceșe. În anul 2022 s-a desfășurat cea de-a XVII-a ediție. Pe lângă programul propriu-zis al competiției, au loc prezentări de obiecte tradiționale, turiștii pot vizita o casă veche devenită muzeu, sau se pot plimba prin sat cu căruța. Meșterii populari își expun în piața Sfântului Ștefan obiectele tradiționale: sculpturi în lemn, piese de mobilier pictate, mărgele colorate, cusături populare, cămăși, pieptare, împletituri din nuiele etc;

Zilele comunei Sâncraiu;

Tabăra Internațională de Dansuri și Cântece de la Sâncraiu face dintr-o localitate de munte o destinație de vacanță pentru turiști din toate colțurile lumii. Mii de oameni vin aici de 23 de ani. Turiștii nu sunt doar din Europa, din țări precum Ungaria, Polonia, Olanda, Belgia sau Germania, ci și din state mai îndepărtate precum Canada, Mexic, Argentina şi chiar Japonia.

Tradițiile populare, arta și cultura sunt simboluri importante pentru o imagine regională coerentă și atractivă pentru turiștii autohtoni și străini.

Promovarea localității se realizează prin intermediul web site-ului: www.sancraiu.ro și www.kalotaszeg-davincze.ro.

5. Comuna Sita Buzăului, județul Covasna

Comuna Sita Buzăului, este situată în depresiunea Întorsura Buzăului (cunoscută și sub termenul etno-folcloric și geografic de Țara Buzaielor), în vecinătatea orașului Întorsura Buzăului, în valea râului Buzău, în județul Covasna, pe DN10, la altitudinea de 690-740m., vârfurile din jur având înălțimea în jur de 1000 de metri. Împreună cu comunele Barcani, Vama Buzăului și Orașul Întrosura Buzăului formează depresiunea Buzaelor.

Teritoriul administrativ al comunei ocupă o suprafață de 14.753 ha, reprezentând 6,88% din suprafața județului Covasna și se învecinează cu: la nord cu comuna Barcani, la nord-est cu orașul Întorsura Buzăului, la est cu comuna Zagon, la sud cu județul Buzău, la vest cu județul Brașov.

Este formată din satele: Crasna, Merișor, Sita Buzăului (reședința) și Zăbrătău.

Prima atestare documentară datează din anul 1533. Până la Marea Unire, toate localităţile româneşti din depresiunea Întorsurii Buzăului au format o singură “comună politică” -Buzăul Ardelean sau Buzăul Maghiar. În 1922, la propunerea subprefectului Grigorie Păltineanu s-au înfiinţat comunele Vama Buzăului, Întorsura Buzăului şi Sita Buzăului.

Cu privire la poziționarea din punct de vedere geografic, Sita Buzăului este cea mai sudică localitate din județul Covasna, deservind o lungă perioadă de timp ca punct de frontieră între Regatul Maghiar și Țara Românească. Sita Buzăului este așezată de-a lungul râului Buzău, aproape de punctul Cheia, unde străpunge carpații de curbură.

Cele două forme de relief majore sunt munții și depresiunile. Cursurile de apă ce străbat comuna Sita Buzăului sunt: Buzăul, Ciumernic și Valea Zăbrătăului.

Ca și obiective turistice amintim: Lacul Vulturilor, Poarta Vânturilor (Masivul Siriu), Drumul Roman şi Cetatea din Pasul Tabla Buții (Munții Tătaru).

Trasee turistice: din sat Crasna, 670 m altitudine, zona Cheile Buzăului, pornesc trasee spre

Munţii Buzăului Masivul Siriu; din Sita Buzăului - Pasul Întorsura Buzăului - Munţii Siriu -Podu Calului/râul Buzău Mănăstirea "Schimbarea la Față - Sita Buzăului"; spre S pe Culmea Siriului Plaiul Crasnei Şaua Dosul Muntelui - Plaiul Crasnei - Vf Siriu (Bocarnea 1657 m alt) - Colţii Bocarnei S-Poarta Vânturilor-SV Lacul Vulturilor-Vf. Mălaia (1662 m alt)-SE-Culmea Bloji - Stearpa (sat).

Resursele antropice sunt reprezentate și prin Mănăstirea Sita Buzăului, cu hramul Schimbarea la Față și monumentul eroilor Români din primul și al doilea război mondial.

Tradițiile și obiceiurile sunt păstrate prin cele două sezători existente din 2018, derulate la sfărşit de săptămână, una cu vechime, la Sita Buzăului, şi alta în Ciumernic. Decizia de a organiza două şezători a fost luată ca urmare a faptului că localnicii sunt dornici să ducă mai departe tradiţiile locale şi valorile lăsate de străbuni. Programul acestora este conceput astfel încât să reconstituie şezătorile de altădată, să ilustreze şi latura practică a acestora.

Alte evenimentele care promovează tradițiile locale sunt: Șezătoarea la români, care are loc în sâmbăta dinaintea postului Paștelui, Zilele comunei “De la moșii noștri”, în data de 15 august și Festivalul de colinde “Crăciunul la români”, în duminica dinaintea Crăciunului.

Promovarea localității se realizează prin intermediul web site-ului primăriei: http://ro.sita[1]buzaului.ro/index.php/comuna-sita/monumente care oferă informații despre resursele naturale și antropice ale zonei, dar și despre locurile de agrement din localitate, precum și evenimente, programe turistice.

6. Zona turistică a orașului Vlăhița, județul Harghita

Orașul Vlăhița este situat în zona sudică a județului Harghita, în sectorul sudic al Munților Harghitei. Localitățile componente ale orașului sunt: Vlăhița (reședința orașului), Băile Homorod și Minele Lueta.

Teritoriul administrativ al orașului Vlăhița se învecinează cu opt unități administrativ-teritoriale: la nord cu comuna Racu, la nord-est cu comuna Siculeni, la est cu comuna Ciceu, la sud-est cu municipiul Miercurea-Ciuc, la sud și sud-vest cu comuna Lueta, la vest cu comuna Căpâlnița, iar la nord-vest cu comuna Zetea.

Distanța față de reședința de județ, Miercurea-Ciuc este de 28 km, iar față de București, capitala țării, este de 290 km, pe A3, E 60, DN 13A. Poziționarea față de alte centre urbane este: Sighișoara, la 76 km; Târgu Mureș, la 119 km; Brașov, la 105 km; Sibiu, la 166 km; Cluj-Napoca, la 229 km.

Prima atestare documentară a localității datează din sec. XII. Activitatea de bază a locuitorilor a fost exploatarea și prelucrarea lemnului, completată de creșterea animalelor, pădurile și pășunile fiind cuprinse în composesorat.

În principal relieful montan este dominat de vârful Harghita Mădăraş (1801 m), ce domină partea nordică a UAT Vlăhița, din care coboară, spre zonele de platou şi depresiuni, cu versanţi lungi dar cu pante mediu- puternic înclinate. Craterul vulcanic Mădăraș de tip calderă, de peste 4 km diametru, este considerat cel mai frumos și important crater al lanțului muntos vulcanic Căliman[1]Gurghiu-Harghita.

Dintre vârfurile cele mai importante aflate pe teritoriul administrativ al localității, menționăm Cetatea Bufniței (1679 m), Stânca Bufniței (1663 m), Pintenul Cazanului (1510 m), Szeles Vésze (1490 m), Mita-kő teteje (1454 m), Piatra Altarului (1363 m) și Fagul Roșu (1336 m). Relieful în zona montană ridicată este moderat-puternic fragmentată de văi.

Aria Sitului Natura 2000 Harghita-Mădăraș (13.373 hectare), situat în totalitate în județul Harghita, acoperă 11% din suprafeța composesoratului din orașul Vlăhița iar 14% din suprafața orașului este cuprinsă în aria de protecție specială avifaunistică-Depresiunea Munții Ciucului.

Zona turistică a orașului Vlăhița, excelează prin potențialul său natural. Masivul montan (accesibil, cu puncte de belvedere, cu versanți lungi, cu stâncării), diversitatea vegetației și bogăția faunei favorizează drumeţiile, echitaţia, mountain bike-ul, escalada, sporturile de iarnă,vânătoarea şi pescuitul.

Apele minerale și geotermale - alături de peisajul de excepție, biodiversitate și aerul curat reprezintă o importantă resursă naturală. Din cauza activității vulcanice din era neogenă găsim foarte multe fenomene sau activităţi postvulcanice în zonă dintre care cele mai evidente sunt apele minerale carbogazoase geotermale.

Obiective turistice în zona turistică a orașului Vlăhița: drumul roman de la Vlăhița, datat din epoca romană; valul medieval de la Vlăhița, localizat în punctul Brazda Dracului, reprezintă o fortificație de tip “val de pământ“ ce este datat din epoca medievală; Cazematele din Vlăhița – reprezintă un ansamblu circular de lucrări de fortificații realizat în perioada celui de al Doilea Război Mondial; Colecția Etnografică a Liceului Tehnologic Gábor Áron. Clădirea unde se păstrează colecția este o casă tradiţională țărănească specifică zonei, construită în curtea școlii. Activitatea de colectare, de către elevii şcolii, a materialului etnografic a început din anul 1980, la inițiativa pedagogului Sófalvi Sándor. Acest demers continuă și în prezent, cu sprijinul fundației şcolii. Colecția permanent expusă, cuprinde aproximativ 3.000 de piese confecţionate sau colectate de-a lungul timpului; Colecția de artă populară Vlăhița, funcţionează în mansarda rustică a clădirii Casei de Cultură Vlăhița. Sunt expuse obiecte de port popular, mobilier, unelte de lucru, obiecte de uz gospodăresc, obiecte folosite la prelucrarea lemnului şi a fierului, ţesături, toate ilustrând viaţa şi activitatea comunității din Vlăhița. Colecția cuprinde peste 100 de exponate;

Ştrandul termal Perla Vlăhiței - are două bazine cu dimensiuni de 5x10m respectiv 25x10m.Temperatura apei din piscine este de 25°C. Bazinul mare dispune de sistem de închidere utilizat în sezonul rece; Ștrandul Termal Nosztalgia - are două bazine, unul fiind amenajat și pentru copii.

Forme de turism practicabile: turismul montan (drumeții montane, turism de aventură); balnear; cultural și de agrement.

Trasee turistice: oraș Vlăhița - Cabana Harghita Mădăraș; sat Căpâlnița - Culmea Ascuțită - Izvorul Cihanoș - Piatra Altarului - Cabana Harghita - Mădăraș; Cabana Harghita - Mădăraș - Muntele Mic - Lacul Pracului - Vf. Fagul Roșu - Pasul Liban; oraș Vlăhița – Harghita-Băi; Cabana Harghita – Mădăraș – cascada Szökö.

Cioplirea, dăltuirea lemnului, pictatul mobilei, împletitul coşurilor, ceramica, reprezintă ocupaţii care treptat s-au transformat din meşteşuguri în meserii artizanale şi astfel anumite localități s-au transformat în centre cu aceste domenii de activitate.

Pe lângă meșteșuguri, gastronomia reprezintă, fără doar şi poate, unul din segmentele atractive ale patrimoniului cultural, zona având o tradiţie legată de anumite produse cu specific local ca: palincă, kürtőskalács etc.

Oferta evenimentelor din orașul Vlăhița acoperă o gamă apreciabilă de domenii culturale și sportive, remarcându-se prin calitatea ei. An de an acestea atrag au un număr tot mai mare de participanți atât din cadrul locuitorilor zonei, cât și turiști. Evenimentele consacrate, cu tradiție sunt:

Tabăra de pictură mobilier din Vlăhiţa - se desfășoară în aprilie la Școala Generală ”Mártonffi János”;

Zilele Filarmonicii de copii din Vlăhiţa - se desfășoară în ultima săptămână din luna mai la Casa de Cultură „Gábor Áron;

Festivalul Narciselor -are loc în penultima duminică din mai în Poiana narciselor; Zilele orașului Vlăhița- se desfășoară în luna iulie pe terenul de fotbal „Vasas”; Ziua recoltei/Balul strugurilor– se desfășoară la începutul toamnei; Tură de cicloturism - se desfășoară în luna septembrie.

Promovarea localității se realizează prin intermediul web site-ului: szentegyhazavaros.ro/ro/istoria-orasului care oferă informații despre resursele naturale și antropice ale zonei, dar și despre locurile de agrement din localitate, precum și evenimente, programe turistice.

7. Zona turistică Cinciș-Cerna, comuna Teliucu Inferior, județul Hunedoara

Comuna Teliucu Inferior este situată în zona central-sudică a județului Hunedoara, pe malul drept al râului Cerna-Mureșana. Stațiunea se afla la 10 km de Municipiul Hunedoara, spre sud, pe DJ 687D.

Este învecinată la nord cu Municipiul Hunedoara, la sud cu Municipiul Hateg, la est cu orașul Calan, la sud-est cu comuna Bretea Mureșană, iar vecinii de la vest sunt comuna Ghelari și comuna Toplița.

Strajuita, în departare, de măiestuoșii Munți Poiana Ruscă și strabatută de tăcutele și, uneori, învolburatele ape ale râului Cerna, comuna Teliucu Inferior a trecut prin timp și prin istorie, cumulându-le pe ambele, în vestigii vechi ce înca mai rezistă, pe teritoriul de 3950 ha al acestei așezări.

Desi are aspectul unui mic orășel, comuna Teliucu este formata din 4 sate: Cinciș-Cerna, Izvoarele, Teliucu Superior și Teliucu Inferior. Toate cele patru localități au menționari vechi, în timp: primul ca datare pastrată până acum este satul Cinciș-Cerna, întaia sa atestare datând din 1360, când se specifica apartenenta acestui sat mic la Hațeg. Denumirea apare în limba maghiară, Cholnukus. Urmează satul Izvoarele , cu o primă atestare din 1446, tot sub denumire maghiară, Linghyna. Apoi Teliucul Superior si Teliucul Inferior, prima certificare apărând în 1477, la fel, sub denumire maghiară, Telethek, ultima menționată fiind, în acelați timp, și resedinta de comună.

Poziționată în partea central-sudică a județului Hunedoara, comuna se învecinează din punct de vedere al teritoriului administrativ cu municipiul Hunedoara-la nord, cu municipiul Hațeg-la sud, cu Calanul-la est și cu comune cu comunele Ghelari si Toplița-la vest.

În urmă cu multe secole, Munții Poiana Ruscă străjuiau un teritoriu vast, în centrul căruia se întindea teritoriul actualei comune Teliucu Inferior. Datorită faptului că a învins atâtea secole de existentă, comuna are un istoric bogat și impresionant, prin faptul că mărturii ale certificării ei se regăsesc înca din perioada Antichității daco-romane, mărturii puternic impregnate de amprenta trecutului, scoase la lumina, astăzi, sub forma descoperirilor arheologice: unelte,monede,ceramică, dovezi ale ritualurilor de inmormantare ce întrunesc elemente din ambele culturi, etc.

În zona turistică Cinciș-Cerna, în 1935, s-au descoperit statui din piatră, reprezentând un barbat în toga, îmbrăcăminte specific romană, și două femei, în mărime naturală, datând din aceasta perioadă a coexistenței celor două civilizații.

Relieful comunei cuprinde forme naturale specifice poziționării sale geografice, fiind alcătuit din dealuri (dealul Silvasului, Cornul,Codrisorul, Ceratul) și păduri (Pădurea Mare, Văraticul, Pădurea Orașului, Pădurea Valea Rece) ce vin în prelungirea poalelor Munților Poiana Ruscă. Relieful cuprinde și terenuri colinare care formează platouri întinse, alături de lunci și fânețe.

Zona turistică Cinciș-Cerna cuprinde zone cu peisaje de o frumusete idilica, salbatica, parca neatinse de civilizatia tehnologizata si zgomotoasa a centrelor urbane, zona care se poate constitui intr-o adevarata oaza de odihna si relaxare sportiva, dar, in acelasi timp, fiind si o zona bogata din punct de vedere al resurselor naturale. Prin acest paradis construit de mana naturii, turistul are ocazia unor drumetii pe trasee montane ce se pot parcurge tot timpul anului, cu echipament de drumeţie si cu echipamente specifice cursurilor de ape montane. Anumite zone de pe aceste trasee montane, ofera amatorilor de drumetii si excursionistilor, puncte de belvedere atat asupra zonei cat si a Muntilor Retezat, Parang, Sureanu si Metaliferi.

Trasee turistice montane: Centrul de Informare Turistică Hunedoara-Castelul Corvinilor-Tăul Teliucului-Lacul Cincis-Toplița-Hășdău(Bolta Apei – Cheile Cernei)-Lunca Cernii-Gura Bordului-Rusca Montană-Voislova -Oțelu Roșu; Centrul de Informare Turistică Hunedoara[1]Castelul Corvinilor-Tăul Teliucului-Barajul Cinciș -Pensiunea Panorama Ghelari-Casa Muzeu Drăgan Muntean Poienița Voinii-Bunila-Vadu Dobrii-Poiana Crivina-Vârful Rusca; Centrul de Informare Turistică Hunedoara-Castelul Corvinilor-Tăul Teliucului-Barajul Cinciș-Centrala hidroelectrică Cățănaș-Furnalul Govăjdia-Crăciuneasa-Cerișor-Lelese -Runcu Mare-Vadu Dobrii-Roșcani-Dobra.

Urme de vestigii care păstrează încă amprenta trecutului de odinioară, scoase la lumina zilei de situri arheologice, se regăsesc pe tot teritoriul județului Hunedoara. Un trecut sedimentat în  - Toate detaliile aici