Atacul asupra Siriei și politica internă a Occidentului

Ca să fiu clar de la bun început, vreau să spun că atacul americano-franco-britanic asupra unor facilități militare din Siria nu mi se pare a rezulta dintr-un complot prin care cele trei puteri urmăresc cine știe ce obiectiv ascuns. Pe de altă parte, nici un act politic de o asemenea dimensiune nu este vreodată bazat exclusiv pe altruism sau aderență la principiile kantiere. Politicienii trebuie să fie realeși; așadar, de fiecare dată când cheltuiesc sume importante de bani sau când, direct sau indirect, pun în pericol viața soldaților lor, trebuie să cântărească cu atenție impactul pe care deciziile îl vor avea în politica internă. Care au fost, deci rațiunile de politică internă care au contribuit la aceste atacuri.

Citiți și: Guvernul susţine bombardamentele din Siria: 'România este solidară cu acţiunea'

Statele Unite

În cazul Statelor Unite răspunsul este poate cel mai ușor de dat. Donald Trump este un președinte mai degrabă slab și impopular. Nu atât de impopular încât să poată fi dat de o parte de către Congresul american, dar, oricum, impopular. În ciuda imaginii de putere pe care a proiectat-o în timpul candidaturii, este greu de spus ce anume a realizat în mod specific de la începutul mandatului său. Chiar și ceea ce a realizat, anume reformă fiscală, pare să fie mai degrabă opera Partidului Conservator decât a președintelui în mod personal.

Un președinte care atacă în Siria, în schimb, proiectează din nou o imagine de putere. Venit în timpul scandalurilor privind posibila cooperare cu Rusia, atacul asigură poporul american că președintele său nu este o simplă marionetă a dlui Putin și poate crea un val de simpatie și solidaritate între conducător și cei conduși.

În plus, dl Trump poate argumenta de acum încolo că, iată, este în mod palpabil mai puternic decât Barack Obama și mai hotărât decât acesta.

Pentru a ordona atacul, Donald Trump a trebuit să renunțe implicit la promisiunea de a retrage America din lume și a urmări preponderent interesele naționale sub deviza America First. Este adevărat că în discursul de anunțare, președintele a susținut că apără un interes vital pentru Statele Unite. Dar la fel spun toți președinții. Donald Trump promisese că va apăra interesele vitale folosind mai puțină implicare militară.

Nu cred, însă, ca aceasta inconsistență va dăuna popularității președintelui. Dimpotrivă, venit la putere pe o platformă anti- implicare militară, dl Trump ar putea descoperi că folosirea armatei întărește susținerea populară.

Marea Britanie

Aici sunt mai mulți factori implicați. Declanșarea Brexitului a lăsat Regatul Unit oarecum vulnerabil pe plan internațional. Brusc,a început să se destrame umbrela protectoare a Uniunii Europene în timp ce mult anunțatele relații privilegiate cu fostul imperiu și cu SUA au întârziat să producă consecințe practice. Poziția militară a Marii Britanii, în schimb, nu a fost în mod egal afectată. Theresa May a sugerat că Marea Britanie va contribui în continuare la apărarea comună europeană. De asemenea, capacitatea țării de a oferi forțe pentru misiuni în afara granițelor a constituit întotdeauna o parte importantă a relației cu Statele Unite. Participând lovituri, dna May amintește cetățenilor britanici că țara lor continuă să constituie o voce globală chiar și în condițiile separării de restul Europei. Probabil că premierul britanic speră, simultan, să se creeze o anumită solidaritate națională în jurul guvernului său care este atacat simultan din toate părțile spectrului politic.

Însă această speranță s-ar putea dovedi deșartă. Britanicii au amintirea implicării lui Tony Blair în invazia Irakului iar această amintire nu este deloc una pozitivă. Faptul că dna May a declanșat loviturile în sprijinul Statelor Unite fără consultarea Parlamentului britanic a început deja să fie o temă de atac.

Pe de altă parte, trebuie să ținem cont și de importanța cazului Skripal. Dincolo de cuvintele folosite, britanici au hotărât să considere tentativa de asasinare asupra fostului spion ca un atac desfășurat de o putere străină pe teritoriul național. Evident, nu pot să ataci Rusia deoarece aceasta ți-a omorât un singur om. Dar poți, ba chiar trebuie, să dai un răspuns care să descurajeze cu putere Rusia se mai desfășoare asemenea acțiuni. Marea Britanie a reușit să mobilizeze cu un anumit succes un răspuns coordonat din partea Occidentului. Într-un fel, atacul din Siria poate fi văzut ca o continuare a acestui răspuns. Nu poți ataca Rusia dar măcar poți ataca interesele globale ale acesteia.

Realist vorbind, nu este cu totul clar dacă Rusia consideră lovitura aliată ca un atac major asupra intereselor sale. Aliații nu numai că s-au ferit să atace zonele în care se află plasați militari ruși dar nici măcar nu au încercat să pericliteze operațiunile convenționale ale armatei siriene, limitându-se la a lovi locații care ar fi implicate în folosirea de arme chimice. Plus, pe cât se pare, elemente iraniene/ aliate cu Iran-ul. Dar cetățeanul britanic nu va ține cont neapărat de asemenea subtilități. Guvernul său a lovit un aliat al Rusiei fără a fi penalizat de către aceasta. Asta îi poate crea lui, cetățeanului, un anumit sentiment de siguranță.

Franța

Președintele Macron a venit la putere pe o platformă carismatică promițând, fără a da întotdeauna detalii, că va rezolva problemele economice și sociale Franței, va relansa Europa, și va desfășura pe plan global ceea ce unii comentatori francezi numesc o președinție imperială. Individual, toate aceste elemente sunt extrem de greu de pus în practică. Domnul Macron nu a descoperit o nouă teorie economică ce ar putea relansa Franța și se va baza, nevoit, pe aceleași forme de încercare și eroare pe care se bazează orice alt guvern. Relansarea europeană necesită un grad de consens care, se știe, este deosebit de greu de atins. În sfârșit, președinția imperială este complicat de realizat când tu, în același timp, condamni implicările militare trecute ale statului francez.

Însă, jonglând cu cele trei, Macron poate încerca să creeze impresia unui val pozitiv de schimbare care vine odată cu președinția sa. Reformele interne întâmpină opoziție, reforma uniunii europene nu pare să progreseze, dar, iată, președintele tot își poate afirma anvergura sa de lider prin loviturile aeriene.

Mai importantă, probabil, este o un angajament mai vechi făcut de domnul Macron în ceea ce privește faptul că folosirea armelor chimice de către Siria constituie o linie roșie din punct de vedere al Franței. Desigur, președintele s-ar fi putut eschiva de la respectarea acestui angajament cerând investigații suplimentare sau alegând un răspuns diplomatic. Dar președintele Obama a fost ridiculizat în Franța atunci când nu a fost în stare să impună respectarea unei linii roșii similare de către conducerea siriană.

Să nu uităm că promisiunea președintelui Macron a fost făcută în prezența lui Vladimir Putin. Din punct de vedere al imaginii, președintele Macron își ține, cu ajutorul președintelui Trump, o promisiune/ amenințare făcută președintelui Putin și dovedește mai multă hotărâre de cât a putut dovedi în trecut președintele Obama. Un asemenea gest îl ridică, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp, pe liderul francez la înălțimea liderilor globali.