Premium
Sistemul politic românesc presupune cel puțin două poziții de vârf care trebuie ocupate de doi oameni diferiți, Premierul României și Președintele României. Pentru accederea în ambele posturi este necesară, dar nu obligatorie, apartenența la un partid politic puternic și susținerea acestuia în alegeri. Este necesară această susținere, dar nu obligatorie, pentru că se poate candida la Președinție și din postura de independent (nu a fost nicio astfel de candidatură câștigătoare încă în România), la fel cum poți fi propulsat ca premier, fără să ai o legătură directă cu vreun partid (de astfel de experimente am avut parte din păcate). O candidatură cu șanse la Președinție are mare nevoie de structura teritorială a unui partid mare ca să devină o candidatură cu șanse, iar un premier are mare nevoie de o legătură puternică cu partidul sau coaliția majoritară în Parlament. Diferența mare dintre Premier și Președinte, relativ la relaționarea lor cu un partid, este faptul că Premierul are posibilitatea de a conduce un partid în mod direct iar un Președinte nu.
Dacă cineva are impresia că a conduce un partid în mod direct este o chestiune secundară și retrogradă, importantă fiind prestația într-o funcție publică aleasă sau numită, să arunce o privire la ce face Liviu Dragnea de vreun an încoace. Sursa puterii de care se bucură Liviu Dragnea în acest moment în România este funcția de președinte al PSD, lucru pe care l-a demonstrat cu prisosință atât în cazul Grindeanu cât și în cazul Tudose. Ar putea fi interpretat cu ușurință ca un comportament dictatorial, care aduce aminte de importanța fostului PCR in Romania socialistă. Tentația în acest sens este cu atât mai mare cu cât percepția publică plasează descendența PSD pe arborele comunist. În realitate însă este vorba despre un partid care a câștigat alegeri în mod democratic, pe care Dragnea reușește să-l conducă cu o autoritate de necontestat momentan. Vestea bună pentru el și PSD ar fi faptul că momentan a putut păstra unitatea unui colos care, în lipsa unei opoziții externe serioase, a dezvoltat mișcări dizidente în interior. Vestea proastă pentru Dragnea ar fi faptul că același partid are o tradiție bună în ceea ce privește schimbarea și execuția politică a Președinților.
Dragnea are luxul de a nu împărți această putere cu nimeni, pentru că PSD a reușit să câștige toate alegerile, mai puțin pe cele Prezidențiale. Și nu doar pe ultimele, ci tot pierde continuu această cursă din 2004 încoace. Ba chiar participarea la cursa prezidențială a însemnat sfârșitul politic în PSD pentru Năstase, Geoană și Ponta. Foarte probabil Dragnea va încerca să evite aceeași greșeală, dar tentația e mare și timp mai e destul. Începând din anul 2004 în PSD, președintele partidului a avut luxul de a nu fi nevoit să împartă puterea cu Președintele țării.
Constituțional nici nu ar exista această posibilitate, Președintele fiind apolitic. În realitate însă, Traian Băsescu a exercitat un control destul de bun asupra PDL până spre finalul celui de-al doilea mandat, materializat într-o coordonare foarte bună între discursul și acțiunile politice ale Președintelui și cele ale partidului. Chiar dacă aparent nu a ieșit din limitele constituționale, percepția publică nu l-a plasat niciodată pe Emil Boc ca lider cu exclusivitate al PDL.
Iohannis a schimbat această situație și, imediat după câștigarea alegerilor, a promovat în discursul public ideea “Guvernul Meu”. Toată lumea, îndeosebi liberalii, se aștepta la un guvern condus de PNL, ca partid de la conducerea căruia provenea Președintele țării. În realitate guvernul, dorit și instalat de Președinte după debarcarea lui Ponta, a fost unul apolitic, un guvern tehnocrat. Liberalii, deși frustrați în eșaloanele inferioare care au tras în alegeri, s-au aliniat poziției Președintelui țării, pentru că el era perceput ca șef informal al partidului. S-au aliniat atât de bine încât s-au depersonalizat și au continuat să se agațe de acel guvern tehnocrat, fără ca nimeni să-i dorească în preajmă, până au pierdut alegerile zdrobitor. Președintele PNL era inexistent ca figură publică sau ca autoritate în partid, liberalii considerându-se conduși de Iohannis și încercând să sprijine în alegeri același Premier tehnocrat, care însă nu-i voia la rândul lui. Liberalii se băgau singuri într-o poză în care nu-i voia nimeni și se voiau conduși de Iohannis care nu voia să-i conducă. Bâlbele politice și gafele repetate au adâncit și în interiorul simpatizanților lui Iohannis, ideea că Președintele tării nu ar avea cum să conducă așa ceva.
Președintele nu voia să-i conducă, ci ar fi preferat să se conducă singuri bine și să poată avea în ei un partener. Nu au avut această capacitate și, în ciuda alegerii unui nou președinte de partid, în continuare nu au o conducere viabilă, cel puțin una care să-i ofere lui Iohannis un partener puternic pe care să se poată baza. Doar în ultimul an au avut de două ori posibilitatea încercării formării unui guvern, dar au refuzat, pentru că se pare că habar n-au cum se face. Niciun politician serios, care vrea să negocieze serios o majoritate parlamentară, nu invită posibilii parteneri la o cafea în dimineața votului. O majoritate parlamentară se construiește cu nopți nedormite și negocieri purtate de oameni care știu ce se negociază. Probabil este un handicap și faptul că președintele PNL nu este parlamentar, dar nici nu dispune în Parlament de oameni cu experiență în negocieri la acest nivel. Negocierile politice nu sunt retrograde ci necesare, nu-i percepe nimeni ca fiind mai curați dacă nu participă la aranjamente de culise, ci doar impotenți politic. În acest caz, de ce și-ar dori Președintele tării să fie perceput public și simțit ca atare de către liberali, ca fiind liderul informal al partidului? Nu are absolut niciun motiv. Dacă ei vor rămâne în continuare în bula lor, unde se văd conduși de mâna invizibilă a Președintelui țării, vor rămâne în continuare doar o structură bună dar necoordonată, care va merge din inerție până la următoarele alegeri, fără să se dezvolte suficient pentru a avea capacitatea să câștige.
A fi partidul care a dat Președintele țării este o mare realizare și conferă un imens avantaj politic. Ar fi bine, în viitor, să nu mai transforme singuri acest lucru într-un blestem și poate vor avea și cetățenii României posibilitatea de a scăpa democratic, în alegeri, de un PSD care în acest moment pare de neoprit.
