Premium
Afirmațiile dlui Oliver Jens Schmitt despre relația dintre BOR și regimurile de dictatură din secolul XX (comentate într-un articol de pe portalul Adevărul) sunt colportări lipsite de fundament și surprinzătoare pentru un istoric care are datoria morală de a aborda subiectele complexe sine ira et studio. La fel de neprofesionist este procedeul dlui Oliver de a face procese de intenție Bisericii Ortodoxe și de a denigra personalități contemporane din rândurile acesteia.
Presiunea agresivă a legionarilor și persecuția bolșevică din Basarabia
Există, deja, o literatură de specialitate care arată diferențele de context, de conjuncturi externe și de mize urmărite de regimurile dictatoriale, care nu puteau să nu aibă efecte asupra relației fiecăruia dintre aceste regimuri totalitare cu Biserica Ortodoxă.
Reamintesc, totuși, că regimul lui Carol al II-lea, deși o dictatură monarhică, a reprezentat, totodată, și o încercare disperată de a păstra România în sistemul de alianțe occidental și în afara influenței toxice a Germaniei hitleriste. Germania Nazistă înglobase la acel moment, fără a întâmpina rezistență, Austria, distrusese Ceholoslovacia, în asistența pasiv-aprobatoare a Franței și Marii Britanii.
De asemenea, reamintesc că ocuparea bolșevică a Basarabiei în urma ultimatumului Ribbentrop-Molotov a însemnat persecutarea a numeroși credincioși și preoți ai Bisericii Ortodoxe Române. Iar, pe timpul statului național-legionar, Biserica Ortodoxă s-a aflat sub presiunea agresivă a legionarilor (inclusiv a unora dintre preoții afiliați) care voiau să „reformeze” o instituție necontrolabilă ideologic. În fine, au existat, în diverse momente ale perioadei interbelice, dar și în 1940, delimitări și condamnări ale legionarismului de către BOR. Este adevărat relația și istoria relației BOR – Mișcarea Legionară este mai complexă, însă, tocmai pentru că e mai complexă, nu poate fi redusă la o relație de cooperare sau, și mai mult, la subordonare univocă. În sfârșit, reamintesc faptul că, în timpul regimului antonescian, au existat poziționări critice față de antisemitismul transformat în politică de stat ale unor mitropoliți importanți ca Nicolae Bălan și Tit Simedrea (care a și salvat evrei de la deportare la Cernăuți). O figură luminoasă în întunericul de iad al pogromului de la Iași este un preot ortodox: Grigore Resmeriță, care, căutând să apere evrei, a fost executat alături de aceștia.
BOR: singura biserică care nu avea voie să țină cateheze în timpul regimului comunist
În ceea ce privește regimul comunist, pentru a aminti doar cele mai cunoscute încercări prin care a trecut Biserica, BOR a pierdut mii și mii de preoți, ierarhi au fost înlăturați samavolnic, mănăstirile desființate, și, din toate cultele prezente în România, doar BOR nu avea voie să țină cateheze. Peste 3000 de clerici au fost condamnați și închiși din motive politice la ani lungi de temniță grea și de muncă grea, conform CNSAS; unii dintre aceștia și-au pierdut viața și sunt considerați, în ziua de azi, adevărați martiri ai închisorilor comuniste.
Stupefiantă este și prezentarea trunchiată a părintelui Dumitru Stăniloae, teolog recunoscut de statură internațională, influent nu pentru articole scrise într-o perioadă datată istoric, ci pentru scrierile sale patristice și de teologie morală.
Aceste lucruri sunt bine cunoscute în mediile istorice. De aceea, un mare semn de întrebare atârnă asupra motivațiilor care-l împing pe dl Oliver Jens Schmitt (un tânăr istoric austriaco-elvețian aflat în plin proces de autoafirmare) să ofere public această viziune reducționistă, simplificată, neadevărată și nedreaptă. Asistăm la un fenomen care, în literatura de specialitate, se numește efect de halou: competența, reală, dintr-un domeniu, a cuiva, este extinsă asupra altor domenii în mod nejustificat. Competența dlui Schmitt de a face monografia unui personaj totuși deloc necunoscut sau necercetat istoric, cum ar fi Corneliu Zelea Codreanu, nu se poate transforma, ca prin magie, în competența de a emite sentințe categorice despre Biserica Ortodoxă Română, adică o instituție și un corp social eterogen, dinamic, multistratificat, policentric, multimilenar.
Ar putea fi extrem de relevant, aici, faptul că Biserica Ortodoxă Română este una din instituțiile cele mai credibile din România. Dincolo de criticile permanente și bombardamentele mediatice mai mult sau mai puțin întemeiate, BOR este un furnizor de ordine și de încredere socială într-un context foarte complicat și dificil. Or, acest fapt nu pare a fi deloc pe placul unor filosofi, istorici și ideologi care văd în ordinea și în încrederea socială obstacole în calea progresului dialectic către societatea multilateral dezvoltată a viitorului.
Percepția deformată asupra BOR – extinsă și asupra prezentului
La fel de false sunt afirmațiile legate de prezent. Relațiile BOR cu actualul președinte al României sunt normale și cooperante. Cazurile de opoziție invocate sunt izolate și irelevante pentru o instituție și un corp social cum este Biserica Ortodoxă. Dincolo de sloganurile vehiculate în mass-media, finanțările publice pe care BOR le primește sunt un procent infim din cheltuielile statului român, practica fiind una perfect normală și identică altor țări europene. De altfel, este de precizat că Biserica Ortodoxă Română nu s-a îmbogățit în statul modern, ci dimpotrivă, acest lucru fiind de notorietate pentru orice istoric. Ne referim, desigur, la „secularizarea averilor” Bisericii efectuată de domnitorul Cuza.
Pe de altă parte, nu poți să acuzi BOR când că a colaborat cu diversele regimuri politice, când că nu a colaborat cu diversele regimuri politice. Ar rezulta de aici că, de fapt, opoziția dluI Schmitt nu este față de colaborarea cu politicul per se, ci că are preferințe și partis pris-uri pe care și le camuflează prost.
În fine, mai trebuie precizat că pentru orice observator de bună credință, apropierea Patriarhiei Române de Patriarhia Moscovei este bazată pe relațiile de canonicitate din interiorul Bisericii Ortodoxe Universale, pe eforturile recente de a construi o sinodalitate panortodoxă funcțională, dar și de întărire a statutului ortodoxiei românești în Basarabia (Republica Moldova). Apropo de acest din urmă subiect, este complet lipsit de onestitate să comentezi relația dintre cele două patriarhii ignorând tocmai acest litigiu canonic și istoric dintre cele două biserici și țări. Or, dacă dl Schmitt s-ar fi uitat la ce se întâmplă în Basarabia, ar fi văzut că eforturile actualului patriarh sunt de consolidare a prezenței românești, lucru care atrage, deseori, reacțiile nervoase ale subordonaților Moscovei.
Cât privește abordarea unor probleme contemporane care țin de secularizare, criza familiei, redefinirea Căsătoriei, Biserica Ortodoxă nu face altceva decât să fie fidelă învățămintelor sale, așa cum sunt toate celelalte biserici ortodoxe surori. Dacă vorbim despre poziția BOR din prezent vizavi de aceste teme, am putea spune, cel mult, că au existat momente când această poziție nu a fost suficient de ferm și de constant exprimată – dacă ne uităm, de pildă, la fermitatea unor Biserici din statele vecine, cum este Biserica Ortodoxă din Bulgaria care s-a pronunțat ferm și constant în ultimele trei decenii în apărarea familiei.
Preocupările tânărului istoric elvețiano-austriac citat de portalul Adevărul față de influența din prezent a BOR asupra României sunt deplasate, mai ales atunci când provin de la domnia sa. Dl Oliver Jens Schmitt este, printre altele, Președintele Secției filozofic-istorice a Academiei Austriece de Științe. Îi reamintim dlui Schmitt, în cazul în care nu știe, că la guvernare, în Austria, se află un partid considerat de mulți analiști drept neonazist, și că una din companiile austriece cele mai mari care operează în România stârnește controverse pentru relațiile de afaceri întreținute cu Rusia. Sunt convins că atât publicul austriac, cât și cel elvețian și românesc ar fi mult mai edificate dacă ne-ar fi furnizate explicații istorice cu privire la aceste patologii din Europa Centrală, cu atât mai mult cu cât Austria este o țară care influențează evoluții regionale, și nu o țară periferică, precum România, care trebuie să se descurce, pe cont propriu, în fața acestor influențe nocive.
