Recuzarea este acel „buton de siguranță” procedural prin care o parte poate cere îndepărtarea unui judecător dintr-o cauză, atunci când există un motiv legal să fie pusă la îndoială imparțialitatea lui. Zilele trecute, tema a devenit brusc concretă în cazul judecătoarei Raluca Moroșanu de la Curtea de Apel București, după apariții publice și un dialog cu jurnaliștii Recorder, urmate de admiterea unei cereri de recuzare într-un dosar penal.
Recuzarea a fost admisă pe 17 decembrie 2025, într-un dosar descris ca fiind „banal” ca obiect, vizând verificarea măsurilor preventive într-o cauză de trafic de droguri. Cererea a fost depusă de avocatul Alexandru Turiga, iar completul care a soluționat incidentul a ajuns la o soluție de admitere după divergență, cu intervenția unui al treilea judecător.
Dincolo de nume și de „scena” mediatică, discuția este relevantă juridic. Recuzarea nu este o sancțiune și nu „dovedește” părtinirea, dar este instrumentul prin care sistemul de justiție încearcă să protejeze dreptul fiecăruia la o instanță independentă și imparțială. Acest drept e consacrat atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și în Carta drepturilor fundamentale a UE și în tratatele ONU.
Ce este recuzarea și de ce există
În Codul de procedură penală, recuzarea este strâns legată de noțiunea de incompatibilitate. Textul cheie folosit frecvent în practică este art. 64 alin. (1) lit. f) CPP, care vorbește despre „suspiciunea rezonabilă” că imparțialitatea judecătorului este afectată, adică exact acel prag juridic care nu cere certitudini, ci îndoieli legitime, obiectiv justificabile.
Recuzarea e „sora” abținerii. Abținerea e inițiativa judecătorului care constată singur că există un motiv de incompatibilitate, în timp ce recuzarea e inițiativa unei părți atunci când judecătorul nu se abține. Așadar, credibilitatea actului de justiție depinde nu doar de imparțialitatea reală, ci și de aparența de imparțialitate.
Dreptul la un tribunal imparțial apare ca standard de bază în art. 6 CEDO, iar Curtea de la Strasbourg a explicat constant că imparțialitatea se evaluează și printr-un test „obiectiv”, legat de aparențe și de încrederea pe care instanțele trebuie să o inspire publicului. În hotărâri clasice precum Piersack c. Belgia și De Cubber c. Belgia, Curtea a arătat că, în această materie, „și aparențele contează”.
Cum funcționează, concret, în penal
Procedural, cererea se formulează de îndată ce partea află motivul și trebuie să indice cazul de incompatibilitate și temeiurile de fapt cunoscute la acel moment. Regula e importantă, pentru că recuzarea nu e un instrument tactic de amânare, ci un incident care trebuie ridicat imediat ce apare problema.
Soluționarea se face rapid, de regulă în camera de consiliu, iar legea permite ca instanța să lămurească situația prin verificări și audieri, inclusiv ascultând persoana recuzată, dacă apreciază necesar. Dacă cererea e admisă, instanța stabilește și în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin, tocmai pentru a evita „resetarea” automată a dosarului.
În cazul Moroșanu, cererea a fost judecată de colegul de complet și de un judecător de permanență. S-a constatat divergență, apoi a intrat un al treilea magistrat și, în final, recuzarea a fost admisă. Din punct de vedere tehnic, acesta este un traseu procedural obișnuit, chiar dacă motivul invocat e sensibil și rar.
Ce afirmații au fost făcute și de ce ridică o problemă de imparțialitate
Dialogul judecătoarei Moroșanu în interacțiunea cu Recorder conține o teză foarte puternică. Aceasta a afirmat că „nu simte, ci știe” că „conducerea instanței își dorește colegi indulgenți cu inculpații”, iar această idee ar fi fost susținută inclusiv în seminarii de formare, unde li s-ar fi spus judecătorilor „să fim oameni” și „să înțelegem problemele inculpaților”.
Din perspectiva standardelor profesionale, problema nu este „empatia” în sine. Justiția penală modernă nu cere judecătorului să fie lipsit de umanitate, ci să fie echidistant și să aplice legea fără prejudecăți. Problema apare când un judecător sugerează public existența unei direcții instituționale („se dorește indulgență”) care ar putea fi citită fie ca presiune, fie ca orientare de politică penală, fie ca preferință sistemică față de o categorie de părți, ceea ce poate eroda încrederea publică în neutralitate.
Codul deontologic impune judecătorilor obligația de imparțialitate și, mai ales, obligația de a se abține de la orice comportament sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor. Nu e suficient să fii imparțial, trebuie să eviți să creezi, prin declarații, impresia rezonabilă că ai o agendă sau că ești prins într-un conflict instituțional care se poate „revărsa” în dosare.
De ce recuzarea poate fi justificată de declarații publice, fără a fi o „condamnare” a judecătorului
În logica art. 64 alin. (1) lit. f) CPP, întrebarea nu este dacă judecătorul chiar va fi părtinitor, ci dacă există o suspiciune rezonabilă, adică o îndoială legitimă pe care un observator obiectiv ar putea-o avea, raportat la context. Jurisprudența CEDO arată că testul obiectiv privește garanțiile oferite pentru a exclude orice dubiu legitim, tocmai pentru că „încrederea” în instanțe este o valoare democratică.
Aplicat la declarațiile din interviul acordat Recorder, se poate argumenta tehnic în două sensuri care duc, paradoxal, la aceeași concluzie procedurală. Unii pot înțelege că judecătoarea critică o presupusă indulgență a sistemului și, prin reacție, s-ar putea simți obligată să „compenseze” prin severitate în cauze cu inculpați. Alții pot înțelege invers, că mesajul despre „a fi oameni” și „a înțelege problemele inculpaților” trădează o predispoziție de clemență. Indiferent de interpretare, declarația generalizatoare despre cum „se dorește” un anumit tip de judecător e combustibil pentru suspiciunea rezonabilă într-o cauză penală concretă.
Important de reținut că recuzarea, în această cheie, este o măsură de igienă procedurală, nu o etichetă morală. Ea protejează și părțile, și judecătorul, fiindcă orice soluție dată ulterior într-o cauză „încărcată” de îndoieli riscă să fie contestată, iar disputele să se mute din sala de judecată în zona de legitimitate publică. De aceea, instrumente precum recuzarea există și în standardele internaționale privind conduita judiciară, care pun accent explicit pe imparțialitate și pe aparența de imparțialitate.
Libertatea de exprimare a magistratului și limita ei: lecția Danileț, fără confuzii
În ultimele zile, discuția despre „ce poate spune un judecător” a fost alimentată și de hotărârea CEDO în cauza Danileț c. România, unde Curtea a reținut o încălcare a art. 10 privind libertatea de exprimare în contextul sancționării disciplinare pentru postări online. Hotărârea arată că judecătorii au dreptul să participe la dezbateri de interes public, iar statul trebuie să justifice riguros orice ingerință.
Dar această protecție nu înseamnă că orice consecință procedurală este interzisă. Art. 10 CEDO permite restrângeri pentru protejarea „autorității și imparțialității puterii judecătorești”, iar recuzarea nu este, conceptual, o pedeapsă, ci o garanție de proces echitabil pentru părți, în special prin prisma art. 6. Cu alte cuvinte, un judecător poate avea libertatea să vorbească, iar părțile pot avea, simultan, dreptul să ceară un complet „neumbrit” de îndoieli rezonabile.
Asta explică și de ce cazul Moroșanu „se așază” în explicațiile tehnice despre recuzare. Dacă cererea a fost motivată prin „informațiile apărute în spațiul public” și a invocat suspiciunea privind imparțialitatea, ea intră exact pe rațiunea art. 64 alin. (1) lit. f) CPP, indiferent de disputa publică despre oportunitate sau „represalii”. În plan strict juridic, discuția corectă nu este despre simpatii sau antipatii, ci despre dacă aparițiile publice au creat, pentru un observator rezonabil, un dubiu legitim privind imparțialitatea într-o cauză penală concretă.
Comentează