Premium
Analizele scriitorului I.L. Calargiale scrise in 1907 se potrivesc societatii de azi mai bine poate decat societatii de atunci. Cuvintele sale sunt readuse in atentia opiniei publice de jurnalistul Ion Cristoiu care intr-un editorial pentru evz prezinta exact cum acestea se aplica 'industriei politice' contemporane:
"Tot căutînd o explicație a Corupției politice dezvăluite de Dosarele DNA din ultimul timp, am dat prin foldere peste un eseu publicat de mine nu mai știu unde și numai știu cînd. Se numea Gazetarul Caragiale despre scena politică. Reproduc un fragment pentru valabilitatea sa de azi:
„Pe lîngă agricultură deci, trebuie să-nflorească în România şi o vastă industrie, industria politică, şi, ca orice industrie bine şi inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze”.
Formulată în celebrul eseu al lui I. L. Caragiale, „1907. Din primăvară pînă-n toamnă”, observaţia se referă la una dintre cauzele social-politice ale zguduirii de la 1907.
Ea e actuală însă şi azi, dacă nu chiar mai actuală decît în 1907.
Din 1990, de cînd România a revenit la democraţia autentică, se produce pe aceste meleaguri doar politică. Numeroşi cetăţeni se bat pentru a ajunge şefi de partide sau măcar în apropierea şefilor de partide. Campaniile electorale consumă sume uriaşe, toate din fonduri care nu sunt transparente marelui public. Teoretic, un politician cîştigă foarte puţin. Ce-i face pe mulţi să nu se ocupe de profesia lor sau de o afacere, preferînd să piardă timp şi energie pentru a se ocupa cu politica?
Faptul că a face politică a devenit, în anii postdecembrişti, o chestiune rentabilă financiar. A fi parlamentar înseamnă a avea posibilitatea de a introduce într-o lege un amendament cerut, contracost, de clientela politică. Dacă ajungi cumva demnitar ţi se deschid în faţă uriaşe posibilităţi de a-ţi ajuta neamurile, apropiaţii, sponsorii în posturi bugetare bine plătite.
Pe banii de la Buget au funcţionat, în România, ani întregi, peste 300 de agenţii guvernamentale. Multe dintre acestea n-au avut un alt rost decît căpătuirea cu posturi grase a celor din armatele flămînde ale partidelor. La fiecare nou guvern, partidul învingător şi-a răsplătit nu numai sponsorii, dar şi activiştii, cu salarii uriaşe de la Buget, plasîndu-i în agenţiile guvernamentale şi, mai ales, la şefia acestor agenţii. Pentru asta, au fost daţi jos cei plasaţi de guvernul anterior sau au fost înfiinţate noi agenţii.
Despre această folosire a administraţiei ca teren de hrănire a clientelei partidelor scria I.L. Caragiale tot în „1907. Din primăvară pînă-n toamnă”:
„Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămînzind în opoziţie (…)
A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală – de la prefecţi şi secretari generali de ministere, pînă la cel din urmă agent de poliţie şi pînă la moaşa de mahala – se înlocuieşte…pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămînzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rînd din trei în trei ani, ba şi mai des uneori.
De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde”.
Tot în „1907. Din primăvară pînă-n toamnă”, I.L. Caragiale observa:
„Partidele politice în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere nu sînt în realitate decît două mari facţiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă”.
Cele scrise de gazetarul politic în urmă cu aproape un secol au nevoie, pentru a le atribui actualităţii, de cîteva nuanţări:
1) Nu-i vorba azi de două facţiuni, ci de mai multe. Fiecare aşa-zis partid n-are partizani, ci clientelă.
2) Pe vremea lui Caragiale, cele două partide existente: PNL şi Partidul Conservator nu intrau în alianţe imorale numai de dragul de a ajunge sau rămîne la guvernare, precum partidele noastre din prezent.
3) Mai mult decît vremea lui Caragiale – azi partidele politice nu sînt întemeiate pe tradiţie, deoarece au trecut prea puţini ani de la 1989, şi cu atît mai puţin pe interese de clasă, deoarece România prezentă n-are clase. Are, în schimb, o împărţire între un număr mic de bogaţi şi un număr uriaş de săraci.
În Stat şi literatură, din Epoca, 25 octombrie 1896, Caragiale nota:
„O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decît o strînsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strînsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gîndire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată». Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bîlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bîlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămînă şi să folosească şi altora decît acelor ce le-au ridicat”.
Caragiale scria aceste rînduri înainte de 1900, valabile pentru tranziţia de la işlic la pantalon, de la bărbi boiereşti la cravate europeneşti. Rînduri valabile şi pentru anii de după 1989. Ai tranziţiei de la tovarăşe la domn, de la girofarul lui Ceauşescu la girofarurile noilor îmbogăţiţi.
Aceasta e România lui 2015 surprinsă de cel mai mare analist al tuturor timpurilor românești: I. L. Caragiale.
Să ne mai mire, în aceste condiții, că puțini sunt politicienii postdecembriști care să nu aibă în sertarele DNA un dosar de corupție, pus la dospit pentru momentul cînd împrejurările răfuielii politice de tip mafiot (ai noștri nu se împușcă între ei; ai noștri se arestează între ei!) vor cere scoaterea lui la lumină?", se intreaba retoric Cristoiu.
