Premium
Aparent, acordul obtinut de Iohannis pentru 2% din PIB catre Aparare e o problema de politica interna: Armata Romana, in mod stabil cea mai populara institutie nationala, a facut in ultimii ani performanta in teatrele de operatiuni cu bani putini, pitind in spatele batalioanelor de elita care au luptat in Zabul realitati demne de bravul Svejk si Mos Teaca. Va fi nevoie asadar de decenii de 2% pentru a retehnologiza Armata la un nivel oarecum rezonabil pentru provocarile epocii: vom culege roadele acordului din 2015, poate, prin 2030.
In ceea ce priveste "pacea politica interna", castigurile sunt formale si pe termen scurt: presedintele se rupe de traditia isteroid-certareata a lui Basescu, impune un stil civilizat si firesc - iar Ponta, pentru a-si limita pierderile, ii tine isonul. Sa nu ne facem insa iluzii: vorbim de aceeasi carnasiera pesedista care, in urma cu doar doua luni, tipa la Iohannis "Cuminte! Cuminte" si isi asmutea presa de casa asupra "vanzatorului de copii de la Sibiu". Decenta lui Ponta va dura, asadar, numai cat i-o vor cere interesele politice imediate.
In aceste conditii, importanta pactului de la Cotroceni ca prim gest major al noului presedinte trebuie decriptata mai degraba intr-o cheie de politica externa. 2% pentru Aparare, mai exact, este un statement de pozitionare regionala si clarificare rapida a relatiei cu SUA (in care se intrevede mana unor consilieri precum Laurentiu Stefan si George Scutaru). SUA au accentuat in mod special, in ultimii ani, ideea celor 2% la nivel european nu atat pentru castigurile imediate in termeni de buget militar, ci ca semnal de implicare autentica in sistemul de aparare colectiva. Exista de ani buni un dezechilibru Europa-SUA in acest domeniu: europenii vor sa fie protejati de americani, pe banii americanilor, in timp ce ei isi pastreaza specificul boem si rezervele in fata "militarismului american". Din acest motiv, sumele care merg catre Aparare in Europa sunt de multe ori caraghioase, facandu-se mereu ajustari de aici in favoarea protectiei sociale, de pilda. Ceea ce, de la un punct, devine chiar periculos, generand brese majore de securitate in zona reactiei rapide. Oricat de dispusa ar fi sa-si investeasca banii in protejarea Europei, SUA nu poate fi oricand si oriunde. In aer sau pe mare e nevoie de timp pentru ca avioanele sau distrugatoarele americane sa acopere gaurile de securitate din mecanismele locale de aparare. In contextul trezirii agresive a Rusiei, o astfel de realitate e inacceptabila: Europa trebuie sa inteleaga ca apararea sa nu revine doar verisorului generos de peste ocean.
Prin pactul pe care l-a impus de la Cotroceni, Iohannis a transmis doua mesaje importante. In primul rand, si-a fixat orientarea pro-americana la un nivel foarte ridicat tocmai in zona in care americanii au nevoie de parteneri responsabili - cea militara; in loc sa piarda doi ani cu declaratii platonice nord-atlantiste, a actionat direct la sursa problemei, iar mesajul sau va fi imediat auzit la Washington. In al doilea rand, rezolvand rapid o problema care in spatiul european treneaza haotic de ani de zile, el a pozitionat Romania ferm ca jucator regional serios in contextul reactiei NATO la instabilitatea Rusiei.
Era natural ca, in fata unei astfel de miscari, Ponta - desi, ca sa fie sincer, ii place mai mult pe chinezi - nu putea decat sa topaie in trena presedintelui, explicand ca "si el, si el" este un vechi si cald adept al principiului 2%.
