Premium
Mulţi ar lua în derâdere o asmenea întrebare din motive justificabile. În viaţa internă a partidelor politice, congresele prin care se stabilesc noi echipe de conducere au loc destul de des. Astfel de situaţii nu sunt, de obicei, spectaculoase, cel puţin nu în România unde, de ceva ani, ne-am obişnuit cu schimbarea liderilor şi cu păstrarea aceleiaşi filosofii de acţiune politică. Şi este evident că nu ne referim doar la PSD (faptul că PNL are doi lideri, pentru că fuziunea completă cu PDL s-a dovedit imposibilă, tinde să demonstreze asta cu prisosinţă).
Dar România anului 2015 este fundamental diferită faţă de România anilor trecuţi. Este diferită pentru că am trecut prin momentul 2014. A fost pentru a doua oară când PSD a ratat prezidenţialele, de această dată, nu din cauza unor greşeli strategice (ca cele făcute de Geoană în 2009) ci din cauza schimbării modului în care alegătorii se raportează la politicieni. Cei cu drept de vot au devenit din ce în ce mai interesaţi de valorile pe care politicienii le aduc cu sine şi mai puţin de discursurile spectaculoase bazate pe carismă şi manipularea inteligentă a unor teme episodice. Alegătorii au devenit mai informaţi, mai atenţi, mai conştienţi de faptul că partidele şi reprezentanţii lor înseamnă mai mult decât parlamentari sau miniştri, înseamnă, în primul rând, lideri.
PNL părea că are toate datele să schimbe felul în care partidele se raportează la alegători şi la propria filosofie internă de acţiune, la mesaje, la valorile transmise, la proiectele politice propuse. Dar prinşi în obsesia de a critica actuala guvernare, Alina Gorghiu şi Vasile Blaga au ratat oportunitatea de a transforma felul în care se face politică în România şi de a ridica ştacheta pentru toate structurile partizane cu anvergură naţională.
Spaţiul pentru reformă internă este limitat în cazul celorlalte partide. UNPR şi ALDE practic nu au ce reforma pentru că sunt structuri politice de conjunctură iar UDMR nu poate realiza modificări de substanţă a felului în care abordează politica, pentru că este un partid care ţinteşte, aproape exclusiv, spre recuperarea voturilor unei minorităţi naţionale.
Rămâne aşadar sarcina PSD-ului să profite de stimulii pe care îi primeşte de la societate pentru a aduce o schimbare a vieţii politice în România. Liviu Dragnea, cu bunele şi cu relele sale, are toate datele necesare pentru a aduce această schimbare. Şi-a asigurat legitimitatea internă prin felul în care a fost ales (ce-i drept „pe mâna” unui statut pus la punct de Ponta) de peste 400.000 de oameni şi nu este combătutut de niciun alt lider de partid. Este degrevat de sarcini guvernamentale şi se poate concentra astfel pe acele măsuri de partid care să schimbe felul în care PSD face politică.
Deci da, congresul PSD ar putea fi un moment istoric pentru România, prin felul în care Liviu Dragnea ar putea să-şi asume sarcina, deloc comodă ce-i drept, de a propune nişte măsuri care să orienteze mai mult partidul spre nevoile reale ale oamenilor, spre valori, spre un reper ideologic clar, spre un mod mai raţional de a face politică.
Ar fi un moment istoric şi pentru PSD. Rămâne de văzut dacă Liviu Dragnea va şi folosi această oportunitate sau daca ea se va pierde, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în decursul României de după 1989.
