Odată cu atentatele de la Paris, războiul împotriva ISIS ia o nouă turnură, una care crește probabilitatea de a vedea trupe occidentale trimise în Siria. Ca români acest lucru ne interesează deoarece, ne dăm seama sau nu, suntem și noi o parte a Occidentului.
Dacă se va ajunge la trimiterea de trupe, se naște din nou problema clasică a intervențiilor în Orientul Mijlociu: cine sunt „băieții buni”, cărora ar trebui să li se predea puterea? Ori, această abordare este fundamental greșită. Oricine am decide că sunt „cei buni”, cu siguranță ei nu vor reprezenta decât o minoritate a populației locale.
Din punct de vedere al relației dintre religie și politică putem vorbi de un Islam laic (eventual liberal), reprezentativ pentru oameni care se simt musulmani mai degrabă din punct de vedere cultural. Dar și de un Islam practicant, moderat, reprezentativ pentru cei care se invocă de la tradiția de toleranță a Coranului. Și de un Islam conservator, care nu este în mod particular tolerant, dar care are oroare de ideea de revoluție și haos. Și de un Islam extremist, care acceptă uciderea necredincioșilor în numele religiei, plecând de la versetele războinice din același Coran. Și, în sfârșit, de un Islam ... și mai extremist care acceptă chiar și uciderea altor musulmani.
Peste această clasificare suprapunem diviziunile teologice clasice (în special sunni-shia). Și apoi suprapunem loialitățile transnaționale față de statele care sponsorizează diverse mișcări. Și apoi suprapunem diviziunile etnice care reies din formarea nenaturală a statelor din zonă.
O diagramă a prieteniilor și dușmăniilor din regiune a fost făcută de The Economist și arată așa:
(verde = prietenie, galben =neutralitate/neîncredere, roșu=dușmănie)
Acum gândiți-vă că măcar o parte din aceste contradicții se reflectă și în Siria. Bunul simț dictează că trupele occidentale eliberatoare nu vor găsi la firul ierbii prea multe majorități solide.
Ideea celor buni care câștigă alegerile și construiesc o nouă societate este probabil o iluzie dată de sistemul de partide din America și părți ale Europei din secolul 19 și începutul secolului 20. Adică de amintirea bipartidismului, a luptei dintre conservatori și liberali sau dintre dreapta și stânga. Dacă ai o singură diviziune majoră în societate poți spera că tabăra pe care o susții va ajunge să guverneze decenii la rând. Dar societățile în care au apărut diviziuni bipartite erau societăți simple în comparație cu cele din ziua de azi.
De aici reiese logic că vor trebui construite coaliții. Cu cine? - Ei, aici discuția devine interesantă. Coalițiile trebuiesc făcute de „cei buni” cu cei mai puțini buni. Fără reconcilierea cu unele mișcări conservatoare nu este posibilă guvernarea pașnică (exclud aici varianta divizării Siriei în state mai mici și mai omogene).
Nu altfel a fost în Europa. Democrația a devenit ireversibilă în momentul în care mișcările de inspirație creștină au ajuns la concluzia că se pot lupta de la egal la egal în arena electorală cu păgânii de liberali și socialiști. Nu altfel a fost în România după Revoluție: orientarea pro-occidentală a devenit ireversibilă numai după ce Ion Iliescu s-a alăturat în ceea ce a fost numit „Consensul de la Snagov”.
Nu altfel este în Tunisia, unde Ennahda, partidul islamist moderat face parte din coaliția de guvernare și a acceptat ideea că sistemul legal nu se va construi pornind de la Sharia. La fel ar fi putut fi în Egipt, dacă Frații Musulmani ar fi fost ceva mai înțelepți.
Prin comparație, celelalte soluții își arată insuficiența. Nation-buildingul sub ocupație americană, fără să fie neapărat imposibil, este enorm de costisitor în termeni de bani și timp. Dictaturile militare care asigură pacea internă se dovedesc imposibil de menținut.
Așadar, cheia unei păci în Siria poate fi găsirea unor conservatori cu care se poate discuta. Nu știu cine ar fi aceștia. De fapt, nu sunt deloc sigur că aceștia există. Dar, dacă nu îi putem găsi,... mai bine stăm acasă.
Surse foto: The Economist, Stratfor.
Comentează