Premium
Scrii bine și uneori extraordinar, și nu au afirmat-o din complezență cei care au zis-o, fiindcă nu aveau nimic de câștigat. Nu deții pârghii ale puterii, ca să bănuiești calcule ascunse. Ești singur în fața calculatorului, cu marotele tale, cu spasmele lumii, cu încăpățânarea de-a fi cinstit în literatură și publicistică până aproape de atitudinea unui kamikaze.
Admiri, de destui ești admirat. Încerci să ai drumul propriu, fără coterii generaționiste, fără trambuline politice, găștile îți repugnă.
Ce faci, însă, când unii dintre cei pe care i-ai simțit aproape, pe care i-ai considerat un al doilea frate, un al doilea tată te atacă pe neașteptate, nedrept, stupid? Primul pe considerente politice, al doilea pe socoteli de alianțe literare. Ești absolut convins că nu au dreptate, și timpul îți confirmă apoi judecata, dar cum procedezi? Taci și înghiți din prețuire sau spui ce gândeşti? Nu vrei să se creadă că ești nerecunoscător, nu ești. Te perpelești lăuntric luni întregi, gîndind că o să-și schimbe comportamentul. Bun. Dar dacă nu se schimbă? Sigur, nu aștepți să-și ceară iertare, le înțelegi orgoliul, sunt și mai în vârstă, dar să dea un semn rațional, că nu moare nimeni, așa e între prieteni, nu între ipocriți. Dacă taci, de la un moment încolo, ai sentimentul că te maculezi prin lipsa reacțiilor, că nu mai ești cel pe care-l suporți. Și merită? Cine e mai important în ochii tăi? Tu sau aceștia? Chiar au fost prieteni sau ai fost orb?
Dacă nu ai avea treabă cu scrisul, și nici ei, și chestiunile nu căpătau amploare publică, rezolvai mai simplu, rapid. Cu o înjurătură între patru pereți, cu reînnoirea constatării că viața e frumoasă de-ți strepezește dinții, în mama pisicii!
Realizezi că maturizarea îți schimbă aria de acțiune. Ca și valoarea. Ca și prea intensa relație cu alți oameni valoroși. Te recontextualizează în mijlocul colegilor. E important să acționezi ca să te accepți. Te-ai decis. Cu stângere de inimă, de azi i-ai șters din agenda telefonică pe Liviu Antonesei și Alex Ștefănescu.
