Cum mi-au confiscat pisicile ziua de naştere

Pe vremea bunicilor noștri, aveai în casa de la țară o pisică, o hrăneai o dată pe zi, iar ea își ducea traiul după propriile socoteli de felină. Apoi, într-o zi, descopereai că pisica a născut în spatele sobei, fără ca altcineva, în afară de bunul Dumnezeu, să fi anticipat evenimentul. Dar astfel de lucruri se întâmplau pe vremea bunicilor. În cazul meu, lucrurile s-au petrecut total diferit.

Nu aş putea spune că mi-au plăcut vreodată pisicile. În copilărie, interacțiunile cu ele se limitau la războaie care acum nu îmi fac deloc cinste, în calitatea mea autoasumată de gardian al cârnaților din afumătoare. Cum am ajuns acum, la 34 de ani, să am nu mai puțin de patru pisici? Acesta este subiectul relatării de față, pe care o scriu cu atitudinea păcătosului care încearcă să nu se arate prea mândru de păcatele lui în fața preotului de la spovedanie.

Totul a început în urmă cu un an, când cumnatul meu a dus acasă un pui de pisică. Nu i-am spus niciodată, dar în mintea mea a avut parte de o judecată suficient de aspră. Când stai la bloc în Militari, ai soție și doi copii, o pisică pare tichia de mărgăritar perfectă. Nu aveam de unde să ştiu că muntele de înțelepciune pe care mă cățărasem se va eroda în câteva minute, într-o zi de iunie, când Gheruțe, pisica gri a cumnatului meu, avea să doarmă în brațele mele. Aș fi imprecis dacă aș spune că atunci s-a rupt ceva în mine. De fapt, ceva s-a topit, iar acel ceva a lăsat loc unei mici obsesii.

În toamna anului trecut, obsesia devenise evidentă pentru oricine mă cunoștea. Dacă alții se relaxează seara, după o zi de muncă, urmărind un serial pe Netflix, eu intram pe grupurile de Facebook dedicate adopțiilor de pisici. Am abordat mulți proprietari de pisici, am completat chestionare de bune intenții, am cumpărat chiar și un cuib pentru pisica pe care nu o aveam. Eforturile mele au fost însă în zadar, pentru că, din câte mi se spunea, îmi lipsea acel unic element fără de care o pisică nu poate trăi în zilele noastre: plase speciale la geamuri. În cele din urmă, m-am resemnat cu gândul aproape superstiţios că pisica potrivită mă va găsi singură.

Sunt destul de sigur că nu trăiesc într-un film, dar lucrurile s-au întâmplat exact cum se întâmplă în filmele clasice: trebuie să renunți la ce ai sperat, pentru ca abia atunci dorințele să îţi iasă în cale ca şi cum te-ar fi aşteptat de o viaţă. După ce am asistat la deruta progresivă a tuturor ipostazelor pe care mi le-am imaginat, în primele zile din 2021, am primit un mesaj pe Facebook. Puteam să nu-l văd, pentru că a intrat direct în folderul spam, puteam să-l ignor, fiind de la o persoană pe care nu o cunoşteam. Am deschis totuşi mesajul şi am văzut o fotografie cu o pisică – nici pui de două-trei luni, cum am sperat, nici gri, cum mi-am dorit. Era totuşi o pisică tristă, refugiată pe o pereche de papuci, după ce fusese lăsată să intre în casă direct de pe stradă.

Încă nu trecuse un an de când l-am judecat pe cumnatul meu şi iată-mă aducând o pisică în casă, într-un apartament mai degrabă mic din Drumul Taberei, să trăiască alături de cinci oameni. Sigur, nu era exact ce mi-am imaginat, însă era şansa mea de a salva nouă vieţi, vorba celor trecuţi deja prin aşa ceva. Ca orice om preocupat de răul și nedreptatea din lume, firește, am socotit că ar fi potrivit să încerc să le corectez mai întâi pe cele care se manifestă mai aproape, poate chiar în propria persoană.

Nu e nici timpul, nici locul să povestesc toate experienţele şi trăirile din prima lună alături de Nala, pisica adoptată: de la panică („Doamne, Dumnezeule, ce am făcut?”), la bucurie, de la stresul unor cheltuieli iniţiale mari cu o pisică luată de pe stradă, la încântarea de pe chipul copiilor când o vedeau dimineața, de la adaptarea la excesul de păr, la satisfacţia că Nala e printre cele mai cuminți feline din lume. Voi sări cu povestea peste toate aceste detalii, pe cât de importante pentru cei care le trăiesc, pe atât de neinteresante pentru un public oarecare.

Pe 9 februarie, într-o zi de marţi, Nala era programată la operaţia de sterilizare. Nu am mai avut pisici, dar am crescut la ţară, printre alte animale, iar unele semne dau de gândit indiferent de specie. Puteam, desigur, să ignor semnele şi să o duc direct la sterilizare, însă m-am hotărât în ultima zi să mai fac o vizită la veterinar, pentru un alt control. Prin multe am trecut de-a lungul anilor, dar imobilizarea unei pisici la ecograf a fost ceva cu adevărat inedit şi pentru mine. Am aflat, astfel, pe 8 februarie, că Nala este gestantă. „Mai are o săptămână, cel mult două”, mi-a spus medicul.

De fapt, a durat exact trei săptămâni. Nala a născut pe 1 martie, în prima zi de primăvară calendaristică, tocmai în cuibul pe care îl cumpărasem înainte de a avea pisică. Am menţionat anterior gândul aproape superstiţios că pisica potrivită mă va găsi singură. Nu ştiu dacă între timp am devenit superstiţios în toată regula sau dacă unele coincidenţe sunt mai interesate decât altele, dar ziua de 1 martie, ziua în care a născut pisica adoptată, este şi ziua mea de naştere. Pe care, de anul acesta, când am împlinit 34 de ani, o impart cu trei pui de pisică.

Ceea ce scriu poate părea ridicol pentru cei care nu au trait aşa ceva sau pentru cei care pur şi simplu n-au fost lăsaţi de Pronie cu o înclinaţie sufletească spre animale. La fel cum poate mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri înţeleg ce înseamnă să trăieşti alături de nişte fiinţe mici şi neajutorate, pe care să le vezi crescând de la zi la zi tot mai jucăuşe. Dintr-un om aparent liber, devii martorul incognito al edificării unui ataşament irezistibil. Niciodată nu m-am considerat un mare iubitor de animale. Ba chiar îmi displăceau oamenii care îşi dedică prea mult timp salvării unor necuvântătoare, în timp ce semeni de-ai noştri trăiesc în mizerie şi uitare. Mi se părea că acestă dedicare faţă de animale vine prea des la pachet cu lipsă de empatie sau chiar dispreț faţă de oameni. Presupun că acum nu-mi rămâne decât să-mi recunosc eroarea de judecată.

Azi, cei trei pui de pisică împlinesc două luni. Este vârsta de la care pot fi adoptaţi. Totul a început de la obsesia mea, dar acum sunt singurul din familie împăcat cu gândul că, din patru pisici, două sunt suficiente într-un apartament de nici 70 de metri pătraţi. „Dacă am fi pisici, ţie ţi-ar plăcea să fim daţi altcuiva şi să nu ne mai vedem niciodată?”, m-a întrebat fiul meu într-o zi. E greu să te baţi cu un asemenea argument, cum greu este şi să dai pisicile care ţi-au scos peri albi până au învăţat rostul litierei. Totuşi, o decizie va trebui să existe, mai devreme sau mai târziu. Până atunci, cele patru pisici îşi vor petrece câteva zile singure, în timp ce eu, vechiul inamic al felinelor de casă, voi înfrunta privirile compătimitoare ale rudelor convinse că am luat-o pe arătură.