La 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România se desprindea de una dintre ultimele rămășițe ale regimului comunist, punând capăt serviciului militar obligatoriu moștenit din perioada Războiului Rece. Atunci s-a spus că modelul armatei de masă era depășit și ineficient. Sistemul bazat pe un stagiu scurt de instruire a tuturor bărbaților și pe mobilizarea generală în caz de război presupunea costuri uriașe pentru o armată numeroasă, dar slab pregătită.
„Avem nevoie de profesioniști”, s-a spus atunci. O armată mică, dar bine instruită, părea mult mai eficientă decât una mare, care doar livrează carne de tun. Mai bine pregătim soldați de elită, cu arme moderne și echipamente performante, decât să risipim banii publici pe instruirea superficială a sutelor de mii de recruți.
„Profesioniștii” mai slab organizați decât „rezerviștii”
La aproape două decenii distanță, România a organizat o amplă mobilizare națională. Iar cei convocați nu au fost „profesioniștii” instruiți după standarde NATO, ci rezerviștii formați în vechiul model comunist-sovietic. Este, practic, prima dată când cele două generații militare s-au întâlnit față în față: „profesioniștii NATO” i-au chemat la arme pe „rezerviștii de tip comunist”.
Și, paradoxal, exercițiul s-a transformat într-un fiasco birocratic. În locul unei mobilizări „ca la carte”, coordonate de oameni instruiți și eficienți, am avut haos organizatoric: ordine de chemare trimise greșit, lipsă de autobuze pentru transportul rezerviștilor, proceduri făcute superficial, doar pentru bifarea misiunii.
Rezultatul? „Profesioniștii” s-au dovedit mai dezorganizați decât „pifanii” instruiți cu decenii în urmă, în vremea armatei obligatorii.
De ce apelăm la armata de care ne-am dezis?
Paradoxul cel mai mare este chiar acțiunea în sine: de ce apelăm azi la rezerviștii formați în armata pe care am desființat-o în 2007, când am trecut la un sistem militar profesionist?
Când amenințarea unui război devine reală, ne întoarcem, iată, la modelul de tip sovietic de care ne-am lepădat în momentul integrării în UE și NATO. Iar retorica oficială pare să întărească această contradicție. Chiar șeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad, susține că România ar trebui să urmeze exemplul Israelului sau Elveției, unde fiecare cetățean – bărbat sau femeie – știe să folosească arma și are cunoștințe minime pentru a-și apăra familia.
Cum vine asta, domnule general? După două decenii în care contribuabilii au plătit miliarde pentru o armată de profesioniști, cu salarii mari, pensii speciale și nenumărate beneficii, acum ni se spune că tot cetățeanul de rând trebuie să-și apere familia? Unde sunt profesioniștii pe care i-am plătit să ne apere viața și țara?
Dacă tot trebuie să apelăm la „cătanele bătrâne”, atunci de ce mai susținem financiar o armată de elită? Ce justificare mai au salariile, pensiile și privilegiile dacă, în fața unui pericol, tot rezerviștii din vechiul sistem sunt trimiși în poligon?
Paradoxul „profesioniștilor” fără misiune
Într-adevăr, războiul din Ucraina a arătat că un conflict de uzură cere mulți soldați. Dar dacă soluția este să revenim la o armată de masă, formată din țărani, muncitori, profesori, medici și ingineri, atunci armata de „profesioniști” își pierde rațiunea de a exista. Hopliții Spartei antice n-ar fi acceptat niciodată să-i trimită pe agricultori și negustori să lupte în locul lor.
Lecția Greciei Antice
Dezbaterea dintre cele două modele – armata de profesioniști versus armata cetățenilor – nu e nouă. Ea exista încă din Grecia Antică.
În Sparta, armata era compusă exclusiv din soldați profesioniști, hopliții. Aceștia își începeau instruirea la vârsta de 7 ani, trăiau în cazărmi până la 30 de ani și rămâneau în rezervă toată viața. Nu lucrau la câmp, nu erau negustori și nu aveau alte meserii – pregătirea militară era singura lor ocupație. Iar traiul le era asigurat de ceilalți membri ai societății. Când venea dușmanul la porțile cetății, doar hopliții luau lancea și scutul pentru a lupta.
În Atena, însă, armata era formată din cetățeni obișnuiți – țărani, meșteșugari, negustori –, care urmau un stagiu militar scurt și se întorceau apoi la viața civilă. În caz de război, erau chemați cu toții să apere cetatea.
Prin renunțarea la serviciul militar obligatoriu, România a ales, în 2007, modelul spartan – o armată de elită, bine pregătită, finanțată de „cetățenii civili”. Numai că, la prima mobilizare serioasă, s-a dovedit că „hopliții” noștri moderni nu sunt nici pe departe la nivelul celor pe care i-au înlocuit.
Concluzie
Astăzi, când războiul bate la graniță, ne trezim că revenim, pas cu pas, la modelul pe care l-am considerat depășit. Chemăm din nou rezerviștii din armata de masă, pe care am declarat-o ineficientă, și invocăm modele în care întreaga populație trebuie să fie gata de luptă.
Dar atunci – pentru ce am plătit, două decenii, armata de „profesioniști”?
Dacă, în momentul adevărului, tot cetățenii obișnuiți trebuie să apere țara, poate că problema nu e la rezerviști, ci la cei care s-au autoproclamat „elita militară”.
Comentează