Nu vreau să intru în tagma habotnicilor, sunt doar un politician, cu păcatele sale, cu bune și mai puțin bune, spun eu, creștin, iar pentru mine, a fi avut colegi în cei patru ani de liceu la Constanta, buni români de altfel, de care îmi aduc aminte, de pildă Mustafa Orhan și familia sa, colegi de facultate, de partid, de muncă, români de origine turcă de confesiune musulmană ori alți cunoscuți în cei 11 ani petrecuți în diaspora, toate aceste lucruri nu mă pot califica vreodată ca rasist, ca xenofob sau ca individ care nu vede mai departe de propria condiție creștină, ca apartenență religioasă.
De ceva vreme însă, există pe tapetul mass-mediei și această problemă a construirii unei Mari Moschei, subiect mai vechi, dar de ceva timp, de notorietate, subiect care a apăsat se pare pedala de accelerație intrând forțat, în mijlocul discuțiilor aproape din fiecare casă de român.
Ne-ar sta poate bine ca politicieni cu înfățișare de războinici, de cruciați care ar mușca cu multă poftă ori cu nesaț, cum se mai spune în popor, din semiluna-simbol a islamului și de câtă simpatie ne-am mai bucura ca politicieni și câtă râvnă am avea în a folosi ura și transpune frica de necunoscut în voturi, pe care să le contorizăm în beneficiul propriu sau de partid, însă trăim în secolul XXI, iar calitatea pe care o avem în Parlamentul României, demnitatea publică în reprezentarea celor care ne-au votat, imaginea țării pe care o construim cu toții, imagine care atunci când un deputat se adresează în public, cum spunea Eminescu, trebuie să o aibă în vedere, pentru că un cuvânt spus greșit, poate aduce prejudicii imense propriului stat, iar această chestiune, ne obligă să gândim de două ori înainte de a transmite mesajele noastre în fața celor care ne urmăresc cu multă atenție, proprii noștri cetățeni, buni compatrioți de altfel, politicieni ai altor țări sau personalul diplomatic al altor state, partenere în angajamentele politice asumate de România.
Așadar, se impune întrucâtva o trecere în revistă relației românilor cu Imperiul Otoman, spun românilor și nu a Țărilor Române neapărat, când secol după secol, de prin secolul al 14-lea, cam de pe la Baiazid, Semiluna tot voia să cuprindă spațiul în care ne aflăm, trecând peste poporul român greu încercat de o mie de ani de treceri a barbarilor în marea lor migrație pe continentul european.
Ce relație am avut noi cu Înalta Poarta Otomană care își trimitea armatele și care printre alte stricăciuni mai distrugeau câte o biserică, mai jefuiau câte o mănăstire, mai luau ceva moaște de sfinți ori ceva odoare bisericești, pe care nu uitau apoi să le negocieze pe bani grei, într-un soi de politică perfidă, vânzând înapoi păgubitului bunul de care tocmai îl deposedaseră?
Nu putem uita nici câte pungi de galbeni au dat la rând mulți domnitori, precum Vasile Lupu, domnitor român care a plătit turcilor mulți, mulți bani pentru ca Moldova să se bucure de prezența moaștelor Sfintei Parascheva.
Dar despre mazilirea unui mare domnitor român, martiriul său, a celor patru fii și a sfetnicului Ianache Văcărescu ce vom putea spune?
Să amintim cât avea Stefan cel Mare de furcă cu turcii și cum reușea viteazul domnitor să facă față când bătăliilor cu tătarii, când otomanilor, înțeleși să atace pe rând acest popor ori să ne aducem aminte cum se percepea peșcheșul pentru sultani, cum mai făcea Înalta Poartă jocurile prin această parte a lumii, când în secolul al 16-lea aproape la doi-trei ani cereau noi și noi biruri și impuneau noi și noi domnitori, amestecând-se în politica internă a Țărilor Române, situație care ne-a obligat să batem pasul pe loc, în timp ce în alte tari europene venise timpul construcției de mari catedrale, universități și fabrici?
În ciuda acestor fapte, ca popor am reușit să smulgem prin jertfă independența Principatelor, să participam activ la eliberarea și a altor popoare asuprite în Balcani, apoi chiar să făurim statul român modern, ca mai pe urma să reușim să ne realizam idealul de a avea o Românie Mare, în frontierele sale firești, stat în care noii cetățeni români, de etnie turca au trăit ACASĂ, respectați de restul conaționalilor.
Revenind la subiectul construcției unei bune funcționări a lăcașelor de cult pentru cetățenii de confesiune musulmană în țara noastră, se impune mai degrabă o discuție cu privire la repararea geamiilor deja existente, precum și la clarificarea situației legalității unor moschei deja existente în București, după cum afirma inclusiv actualul muftiu al comunității musulmane prezente pe teritoriul românesc.
În privința construcției în București a unei Mari Moschei, nu înțeleg de ce tocmai comunitatea turcă și mai ales prin reprezentantul lor în Parlamentul României nu iau cuvântul, pentru că, după cele prezentate de presă, inițiativa pare mai degrabă ca venita din afara țării.
Apoi, nu vreau să mă leg de faptul că unul sau altul dintre foștii premieri ai țării noastre au venit din nu știu ce vacante sau de la tratament medical, aducând ca suvenir la revenirea în România decizia de a face realizabila ideea de a avea o nouă mare moschee la pachet cu acordarea de teren și luând în discuție alte facilități.
Mă gândeam că în secolul XXI, relațiile cu statul turc, un stat laic, sunt în raport de prietenie, relație bazate pe reciprocitate la nivel militar, fiind parte a aceleași alianțe militare, relație bazată pe cooperare economică și schimburi comerciale.
Mă întreb însă de ce nu a existat în ultimii trei ani aceeași vehementă în ajutorarea comunităților de români, de pildă, din diaspora, de ce proiectul catedralei din Madrid ocolit de interesele Guvernului din București, cu riscul de a pierde toate investițiile făcute până acum de către statul român din bani publici sau de ce mai marii statului român par să întoarcă privirea când parlamentarii diasporei le trimitem solicitări peste solicitări în a ajuta școlile românești, centrele sociale din parohiile ori bisericile românești din străinătate care nu au parte de aceeași atenție și sprijin din partea mult prea înalților demnitari români.
De unde, așadar, atâta interes pentru un proiect al altui stat în tara noastră, când Guvernele României neglijează inclusiv interesele românilor din teritoriile istorice?
Apoi, daca ar fi un proiect menit unei comunități formate din cetățeni romani de confesiune musulmana, romani născuți în România, oare nu este umilitor ca statul român să primească „ajutor” pentru un obiectiv al propriilor cetățeni? Oare nu suntem capabili să punem lucrurile în ordinea lor firească cu asumarea răspunderii în propria noastră curte?
Celor dintre politicieni care au plecat la noul Istanbul, poate le-ar fi fost cu mult mai de folos să privească mai atent la imaginea domnitorului Brâncoveanu.
Cu toată bunăvoința, analizând inclusiv aspectele de ordin diplomatic, în beneficiul unei politici externe avantajoase cu statul turc, a unei bune înțelegeri a realității europene, a evenimentelor care marchează o stare delicată a situației în acest început de secol, consider că problema construirii unei Mari Moschei la București trebuie reanalizată, în primul rând ca necesitate, iar mai marii țării, cetățeni români de altfel, care au avut șansa de a reprezenta această nație și norocul de a deveni demnitari, de a fi poli ai puterii în România, să nu uite de unde au plecat, să nu uite condiția în care au lăsat poporul dincolo de porțile Parlamentului, apoi a Palatului Victoria sau altor palate, iar în astfel de decizii să le mai consulte și cu populația!
Din cealaltă parte a dialogului, încă nu am văzut pana în prezent vreun semn clar a aducerii sabiei Mariei Sale Stefan cel Mare înapoi în Romania, la Putna, cel puțin din respect pentru domnitorul român care a demonstrat sultanilor otomani că pe aceste meleaguri, poporul și credința nu se uită niciodată!
https://www.facebook.com/aurelianmihai.ro
www.aurelianmihai.com
Comentează