Premium
Scandalul diluării dezinfestanților din spitale, despre care vorbim atât de mult acum, este un eșec al spațiului public.
Acum multe luni, împreunată cu colegii din Campania Politică fără Bariere, aveam o discuție cu Victor Ponta, președintele PSD și proaspăt înfrânt în lupta cu Iohannis. Doream, noi, o serie de reforme electorale, incluzând înființarea unui partid cu 3 membri. Discuția a mers bine, dar Ponta a insistat să nu își ia un angajament, fiind nevoie de discuții în partid.
Discuția avea loc la grupul parlamentar PSD. Ieșind de la întâlnire am mers la restaurantul Parlamentului, să mâncăm aceeași mâncare cu aleșii (care mâncare, apropo, este supraevaluată). Până am mâncat felul doi, Ponta se pare că rezolvase problema din partid. Așa că a scos capul pe ușa grupului, apoi tot corpul, pregătit să vorbească presei. Noi îl vedeam pe un televizor din restaurant.
- Ce faceți la Parlament, domnule Ponta?- Uite, m-am întâlnit cu societatea civilă și am decis că PSD va sprijini reforma electorală.
Noi ne-am strâns în jurul ecranului, curioși să vedem cum merge discuția. Și a urmat prima întrebare a ziariștilor:
- Domnule Ponta, cum comentați ultimele declarații ale Elenei Udrea?
Și asta a fost tot cu reforma electorală. Discuțiile în Comisia de specialitate au continuat, creând un interes slab din partea breslei. Și așa au trecut principalele legi ale reformei electorale, nu cu un bum ci cu un fâs.
Evident, după adoptare au început scandalurile adevărate. Începând cu furia unor realizatori că se înființează partide prea ușor, continuând cu realizarea târzie a faptului că alegerile pentru primari într-un singur tur nu sunt, poate, cea mai bună idee. Dar era prea târziu (mă rog, CCR ar putea decide zilele astea că nu este prea târziu, deși nu cred).
Ce importanță au toate astea în context? Ei bine, și povestea cu legile electorale și povestea cu diluanții sunt simptome ale aceleiași probleme. Anume că presei nu îi plac aspectele tehnice. Presa românească de politică vorbește de fapt despre patru chestii:
- a - sânii Elenei Udrea sau alte cancanuri;
- b1 - anticorupția simplă (cine a dat cât și cui) SAU
- b2 - anti-anti-corupția (DNA e rău și dictatorial);
- c - cine salvează România anul acesta;
- d - sentimentele personale ale ziaristului față de cele de mai sus.
Ori această agendă nu este teribil de utilă interesului public. Cancanurile sunt cancanuri. Anticorupția simplă are efecte limitate, după cum se străduie chiar Laura Kovesi să explice, deși nimeni nu o crede. Nimeni nu salvează România într-un singur an, după cum a încercat Brucan să ne explice. În sfârșit, sentimentele ziaristului sunt cancanuri.
Citți și: Laura Kovesi introduce, discret, o nouă temă în discursul anticorupție
O să ziceți, poate, că anticorupția „simplă”, practicată regulat, va descoperi până la urmă o fraudă de tipul celei cu dezinfectanții. Corect, dar este ca și cum ai trage cu tunul în muscă. De ce să faci interceptări sau să aștepți denunțuri când un simplu control de calitate ar trebuie să tragă semnalul de alarmă.
Cât despre fraudele din politică, la noi, ca și în toată lumea, partidele găsesc găuri în lege mai repede decât pot Parlamentele să peticească.
Disclaimere
Articolul de bază se termină cu ultimul paragraf de mai sus. Dar, ca să nu fiu citit greșit aș dori să insist că:
Evident, există excepții. Scandalul dezinfectatelor, până la urmă, tot de la presă pornește. La CCR tot un ziarist s-a prins cum să ajungă. Mai este și scandalul plagiatelor care a pornit de la o pasiune politică destul de îngustă, dar a evoluat frumos în a devoala întregi rețele și sisteme de influență.
Evident că vina principală este în sistemul sanitar. Dar eu nu mă pricep la sistemul sanitar, deci scriu despre ce mă pricep. Apropo, câți ziariști de medicină/ știință puteți numi?
În sfârșit, să nu credeți că pontific altora în loc să văd bârna din propriul ochi. Și eu, când scriu un articol despre fapte de corupție, încerc să scriu în primul paragraf valoarea prejudiciului. Uneori nu este clar, dosarele fiind complexe, dar, dacă pot, scriu. Pentru că, am fost învățat, cititorul vrea să știe suma. Și eu am scris de Elena Udrea. Uneori de 3 ori pe zi.
Dar dacă putem învăța ceva din cele două povești, cu legile electorale și cu sistemul sanitar, este că putem scrie, și putem citi, dincolo de suprafață.
