Premium
DOCUMENT. DNA cere din nou spor de pedeapsa pentru Adrian Nastase/ UPDATE
Aceștia au judecat cererea fostului premier de contopire a pedepselor pe care le-a primit în dosarele „Trofeul Calităţii” şi „Zambaccian” și au respins sporul de pedeapsă cerut de procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Decizia nu este, însă, definitivă.
Prin această decizie, instanţa a decis să scadă din pedeapsa de patru ani perioada în care Năstase a stat în penitenciar, respectiv din 20 iunie 2012 până în 18 martie 2013 şi din 6 ianuarie până în prezent, potrivit B1.ro -------------- UPDATE. Va prezentam integral contestatia formulata de DNA Hotărârea instanţei de fond este netemeinică sub aspectul stabilirii pedepsei rezultante de 4 ani închisoare, în cazul petentului condamnat Năstase Adrian, în sensul aprecierii că nu este necesară sporirea acesteia cu un an închisoare. Apreciem hotărârea instanței de fond ca fiind netemeinică întrucât în cauză se impunea sporirea pedepsei rezultante cu un an închisoare pentru următoarele considerente: Operaţiunea de individualizare a pedepsei rezultante, presupune o adaptare a acesteia la nevoile de apărare socială, în raport cu gravitatea infracţiunilor pentru care au intervenit pedepsele a căror contopire se solicită prin cererea formulată, cu amplitudinea activităţii infracţionale desfăşurate, reflectată de multitudinea pedepselor definitive aplicate, dar şi în raport cu persoana condamnatului (periculozitatea acestuia), astfel încât să se asigure îndeplinirea funcţiilor şi scopurilor acesteia; Instanța învestită cu judecarea unei cereri de contopire, este singura în măsură să aplice pedeapsa cea mai eficientă, având în vedere că doar aceasta are viziunea întregii activități infracționale a condamnatului, tocmai de aceea legiuitorul i-a acordat posibilitatea intervenirii asupra autorității de lucru judecat . Săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană, demonstrează perseverența infracțională a acesteia, impunându-se sisteme de sancționare adecvate pentru asigurarea constrângerii, reeducării, dar și prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni. Codul Penal din 1968, cel care guvernează cauza de față (dar și cel actual), au adoptat sistemul cumulului juridic, în cazul concursului de infracțiuni, ce presupune aplicarea pedepsei celei mai grave, care poate fi sporită în două etape (Codul penal din 1968). Rațiunea acestui sistem este de a nu crea sentimentul de impunitate condamnatului, dar și societății, întrucât nu poate fi admis că indiferent câte infracțiuni ai săvârși, se va aplica și executa o singură pedeapsă. Distinct față de Codul Penal în vigoare,Codul Penal anterior acordă această facultate, a sporirii pedepsei, instanței care într-o formă sau alta era investită cu contopirea pedepselor și stabilirea unei pedepse rezultante, Codul Penal actual impunând în prezent obligația acordării unui spor de o treime din totalul celorlalte pedepse . Apreciem că este important să subliniem acest aspect întrucât denotă direcția de politică penală ce a avut-o în vedere legiuitorul actual. Chiar dacă prezenta cauză se află sub imperiul legii vechi, în procesul de stabilire și aplicare a pedepsei rezultante, pe lângă celelalte criterii avute în vedere cu această ocazie, ar trebui și acesta luat în considerare. Criteriul pe care instanța de fond l-a avut în vedere, ține exclusiv de persoana condamnatului, criteriu important, dar nu suficient cu ocazia procesului de individualizare a unei pedepse rezultante. În motivarea soluției sale, instanța reține și admite că în cauză se impune realizarea unei ”veritabile operaţiuni de individualizare, după aceleași criterii ca și în cazul în care existenţa concursului ar fi fost cunoscută la momentul soluţionării în fond a cauzei”. Apreciem că hotărârea atacată este criticabilă exact sub acest aspect, deși la nivel enunțiativ se acceptă ca în cauză ar trebui realizată o operațiune de individualizare după aceleași criterii ca și în cazul stabilirii pedepselor individuale ce intră în componența concursului, aceasta în fapt nu a fost realizată în practică, întrucât în considerentele sentinței nu regăsim decât referiri la persoana condamnatului. Potrivit legii, persoana făptuitorului, este doar unul din criteriile avute in vedere cu ocazia procesului de stabilire și aplicare a unei pedepse. Aspectele ce țin de gradul concret de pericol social al faptelor, periculozitatea făptuitorului, împrejurările concrete de săvârșire a faptelor, atitudinea avută de făptuitor după săvârșirea infracțiunilor, raportat la asumarea răspunderii și înțelegerea represiunii ce se exercită asupra lui etc., nu au fost avute în vedere de instanța de fond, neexistând nici un fel de referire la acestea în motivarea soluției sale. Concret, se impunea ca instanţa să aibă în vedere pericolul social semnificativ pe care îl prezintă tipul de infracţiuni pentru care petentul a fost condamnat, aşa cum e cazul infracţiunilor îndreptate împotriva libertăţii persoanei (infracțiunea de șantaj), ori al celor care aduc grave atingeri unor activităţi de interes public (art. 13 Legea 78/2000), săvârșirea celei mai grave forme de corupție (luarea de mită) . În cazul acestor infracţiuni, ţinând seama de importanţa relaţiilor sociale protejate, legiuitorul, în cuprinsul Codului penal, a prevăzut un regim sancţionator sever, de natură să responsabilizeze societatea şi în acelaşi timp să semnaleze posibilitatea aplicării unor pedepse extrem de grave. - închisoare de la 7 la 12 ani pentru infracțiunea de șantaj; - închisoare de la 3 la 12 ani pentru infracțiunea de luare de mită; - închisoare de la 1 la 5 ani pentru infracțiunea prevăzută de art. 13 din Legea 78/2000. Totodată, nu trebuie scăpat din vedere că infracțiunea de luare de mită a fost săvârșită în formă continuată, aspect ce constituie o cauză de agravare a răspunderii penale. Consecințele săvârșirii infracțiunilor sunt dintre cele mai grave, astfel, pe de o parte diversitatea relaţiilor sociale afectate prin activitatea infracţională derulată, iar pe de altă parte poziția pe care condamnatul petent a avut-o la momentul săvârșirii infracțiunilor, a fost de natură să lezeze grav încrederea societății în unele din cele mai înalte funcții în stat sau în structura unui partid politic. În aceeași ordine de idei trebuie observat, că înaltele studii juridice la care face referire instanța de fond, nivelul de pregătire culturală și politico-ideologică ale petentului, sunt aspecte de natură să circumstanțieze negativ persoana acestuia, iar nu criterii care să justifice caracterul mai puțin sever al sancțiunii aplicate, aceasta întrucât faptele sale apar cu atât mai grave, cu cât sunt săvârșite de o persoană care avea ca obligație atât morală, cât și legală respectarea și aplicarea legii și nicidecum încălcarea ei. Aceasta cu atât mai mult cu cât petentul condamnat, la momentul săvârșirii infracțiunilor se bucură de maximă încredere acordată de întreaga societate, așa cum e firesc, în cazul unei funcții de o deosebită importanță, cum este aceea de prim ministru, pe care acesta o ocupa, la momentul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, de exemplu. În cazul infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000, petentul s-a folosit de influenţa şi autoritatea ce derivau din funcţia de Preşedinte al P.S.D. și aceasta deosebit de importantă, funcție care presupune încredere acordată de membrii partidului în cauză, și de o parte, importanță a populației simpatizante a respectivei formațiuni politice. În acest context apreciem că înaltele studii ale petentului, precum și nivelul de pregătire culturală și politico-ideologică ale acestuia, pe de o parte erau condiții sine qua non, pentru obținerea și îndeplinirea chiar a funcțiilor de care s-a folosit la săvârșirea infracțiunilor, iar pe de alta parte, tocmai raportat la aceste circumstanțe, faptele petentului denotă un grad de pericol social concret cu mult peste cel la care ne-am raporta daca aceleași fapte ar fi fost săvârșite de persoane cu o pregătire mai redusă sau cu funcții de o importanță mai mică. Un alt aspect important, la care instanța de fond nu face referiri,este acela al perioadei pe care s-a desfășurat activitatea infracțională,o perioadă mare de timp, care nu poate denota decât o periculozitate deosebită, subliniată și de convingerea petentului, că indiferent cât de îndelungată va fi activitatea sa situată în sfera ilicitului penal, aceasta nu va fi descoperită, sau chiar daca ar fi descoperită,va reuși să se sustragă răspunderii penale. În motivarea soluției sale, instanța de fond mai arată, că un alt motiv pentru care nu se impune sporirea pedepsei rezultante de 4 ani închisoare (pe lângă cele care țin exclusiv de persoana petentului),este împrejurarea că petentul, imediat după pronunţarea ultimei decizii de condamnare (06.01.2014), s-a prezentat în vederea începerii executării pedepsei stabilite de instanţă si că nu a încercat să se sustragă de la executarea primei pedepse aplicată acestuia prin sentinţa penală nr. 176/30.01.2012, definitivă în iunie 2012. Apreciem că acestea nu sunt argumente suficiente în susținerea soluției instanței de fond, întrucât faptul nesustragerii de la executarea pedepsei, se înscrie în conduita normală a oricărei persoane, faptul sustragerii reprezentând excepția, iar o conduită ce intră în limita licitului nu credem că trebuie retribuită în vreun mod, sustragerea de la executarea pedepselor definitivă având propriile sancțiuni, și nefăcând obiectul prezentei cauze. Pedeapsa aplicată printr-o hotărâre definitivă de condamnare are menirea de a înlătura deprinderile negative ale condamnatului în plan social, de a-i forma acestuia o atitudine de respect faţă de lege, dar şi de a-l convinge să accepte cu demnitate privaţiunile, restricţiile prevăzute ca pedeapsă, drept răspuns la conduita periculoasă prin care a nesocotit dispoziţiile legii penale. În cazul petentului condamnat Năstase Adrian, prin nesporirea pedepsei rezultante de 4 ani, nu se poate vorbi de realizarea dezideratelor menţionate anterior, ţinând cont atât de poziţia de negare a faptelor pentru care a fost condamnat, dar şi de atitudinea constant defăimătoare şi de dispreţ la adresa actului de justiţie, pe care acesta avut-o pe parcursul procesului penal, dar chiar și în fața instanței investită cu soluționarea cauzei de față. În contextul celor arătate anterior, dacă într-o situaţie precum cea întâlnită în cazul petentului, condamnat pentru o activitate infracţională vasta şi extrem de gravă , nu se dă eficienţa cuvenită dispoziţiilor art. 34 alin. 1 lit. b Cod penal, atunci cu mare greutate acest text de lege şi-ar mai găsi aplicabilitatea, în sensul sporirii pedepsei rezultante. Drept urmare, se poate constata că sporirea pedepsei rezultante de 4 ani închisoare, cu un an închisoare reprezintă nu doar o solicitare profund întemeiată dar şi echilibrată, în condiţiile în care legea (art. 34 alin.1 lit. b Cod penal) permite sporirea pedepsei, în cele două etape prevăzute de lege până la un cuantum cu mult mai mare decât cel de 5 ani solicitat de parchet. Doar în acest mod se poate aprecia, că se realizează scopul pedepsei, în sensul că o pedeapsă rezultantă, corect individualizată ar reprezenta un avertisment serios atât pentru condamnat, cât şi pentru cetăţeni, în cazul în care ar exista tentaţia de a desfăşura o activitate infracţională similară și doar în acest mod putem vorbi de o pedeapsa atât coercitivă, cât și retributivă (la care se referă instanța de fond în motivarea sa). Un ultim aspect demn de amintit în același sens, este că practica instanțelor de judecată, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă în aprecierea necesității sporirii pedepsei rezultante în cauze similare.
