Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Faptul că știam că Liza era la Cahul mă scotea din minți, în camera aia îngustă din sanatoriul ăla de pe malul lacului, unde colegul meu de cameră era mai mereu plecat la vecinele noastre de pe etaj, unele venite tocmai din Kazahstan, singure, fără soț sau copii, ca să ia băi cu săruri, pentru a-și lecui nervii și a-și vindeca depresiile.
În oraș nu ieșeam decât ca s-o caut pe Liza. Coboram panta, urcam dealul, treceam pe lângă casa de cultură, nădăjduind s-o întâlnesc. De câte ori am văzut-o, niciodată nu era singură. De fiecare dată, cu un alt tip. Se făcea că nu mă cunoaște, iar eu nu îndrăzneam s-o abordez, dar chiar nu îndrăzneam. Cahulul nu era orașul nostru. În Cahul eram în trecere, eu mă tratam la sanatoriu de nu știu ce boală imaginară, iar ea venise la o mătușă de-a ei, iar tipii ăia erau, probabil, verii ei, nici nu știam că are așa de mulți veri: înalți, scunzi, blonzi, bruneți, de toate vârstele.
De cum o vedeam, împietream în mijlocul trotuarului, cu capul întors spre ea, iar ea trecea râzând pe alături, așa cum treci râzând pe lângă un monument, o momâie de paie sau pe lângă un stâlp de înaltă tensiune. După aia o urmăream.
De cum intra în cofetăria de peste drum de parc, eu mă așezam pe banca de vizavi, cu fața întoarsă spre ferestrele deschise sau luminate ale localului, urmărind-o, dar nu de fiecare dată. Erau și zile când mă cotileam în berăria din coasta Casei de Cultură, alinându-mi suferința cu bere îndoită cu votcă.
Cu câteva zile înainte de-a ne porni la Cahul, Liza mi-a dat papucii, după o vizită neanunțată a mamei ei la Chișinău, în timpul căreia a dat de noi în patul Lizei, goi pușcă, și nu la Universitate, la cursul de realism socialist, unde fata ei i-a spus că am fi la ora aia. A doua zi mi-a spus franc că noi doi nu suntem potriviți unul pentru altul și mi-a întors toate fotografiile mele.
În zilele care s-au scurs după aia am suferit ca un om care și-a pierdut pielea într-un incendiu devastator. Un prieten de-a meu, Petru, știa să cânte la chitară. Îl căutam la el la cămin, rugându-l să-mi cânte toate cântecele triste din lumea asta pe care el le știa. Beam împreună. Aduceam eu vinul. Beam și îi povesteam despre Liza. El n-o cunoștea. Îl rugam să-mi cânte Diseară-i plecarea în insula mea. Cântam împreună. Uneori ne apucam cu mâinile pe după umeri și ieșeam la balcon și cântam împreună.
Când am văzut-o pe scaunul din dreapta mea în cursa de Cahul, am sperat că ne vom împăca, altfel, de ce n-a renunțat la bilet și a făcut un drum de cinci ore alături de mine? O dată nu a întors capul spre mine, făcându-se că nu mă știe.
La Cahul, cu verii ei discuta doar rusește, ca să mă umilească și mai tare, știind că eu nu vorbesc limba asta. Am stat la Cahul până mi s-a terminat foaia de odihnă de la sanatoriu. Apoi am plecat. Am sperat până în ultima clipă că am s-o reîntâlnesc în autobuz, fiind hotărât să-i vorbesc. N-a venit însă. La Chișinău am reîntâlnit-o abia peste trei luni în compania acelui prieten de-al meu, pe care, în toamna când ne-am despărțit, l-am rugat să-mi cânte toate cântecele triste din lumea asta ca să uit de suferința mea. Petru și Liza se țineau de mâini în fața mea pe bulevardul Ștefan cel Mare și eu mi-am amintit brusc de zilele alea de august toride când apa se scurgea de pe noi în valuri și eu îi povesteam lui Petru despre ea, ca să-mi ogoiesc durerea. Pe atunci el n-o știa deloc.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
