Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Toate pământurile lor de dincolo de șosea erau controlate de separatiștii din Tiraspol. Inclusiv cimitirul, de pe dealul din partea cealaltă a drumului. Primăvara nu erau lăsați să-și semene loturile, iar toamna să-și secere și să-și strângă grâul. Iar acum nu-i lăsau să intre în cimitir, sub pretextul că nu aveau la ei buletine sau certificate de naștere.
În spatele milițienilor se întindea cimitirul, la care ei nu puteau ajunge ca să-și îngroape mortul: pe un veteran al războiului ruso-moldovenesc din 1992 și un fost primar al satului lor; pe un om care, acum treizeci de ani, îi îndemnase să-și apere satul și care, cât a fost primar, s-a opus ca satul lor să treacă în subordinea Tiraspolului. Iar acum milițienii nu le dădeau voie să-l îngroape. Să-l îngroape alături de mama și de tatăl lui, uciși de cazaci în 1992. Ultima lui rugăminte însă a fost asta: să-l înmormânteze lângă părinții săi, în cimitirul din vârful dealului, de dincolo de șosea și ei nu i-o puteau îndeplini, pentru că o dubă cu milițieni apăru ca din pământ când ieșeau din sat, frână de-a curmezișul în fața lor și din ea săriră șapte milițieni care le cerură actele la control. Șoseaua era întretăiată de șleaul care ducea spre cimitir și milițienii nu le permiteau să cârnească încolo.
Asta era prea de tot, se gândi Ion, și se sui în cabină și porni motorul, îndreptând mașina cu mortul în benă spre cimitir. Dar un milițian scoase pistolul din teacă și trase mai întâi în roți, dezumflându-le, și apoi și în geamul cabinei, făcându-l țăndări. Camionul muri în furca drumului. Câteva cioburi îi atinseră obrajii și fruntea și Ion coborî printre oamenii care plângeau cu fața năboită de sânge.
Doi milițieni se repeziră la Ion. Unul dintr-o parte și altul din alta. Îl înșfăcară de mâini și-l trăgeau spre ușile deschise ale dubei oprit în fața camionului cu mortul în benă. Femeile și copiii boceau, bătrânii și bătrânele se văitau, pe când bărbații îi înconjurară pe milițieni și nu le dădură voie ca să-l bage pe Ion în dubă. Unul dintre milițieni împușcă în aer. Ceilalți se bălăbăneau printre oameni cu pistoalele îndreptate spre ei, strigând să se dea într-o parte ca să-l poată împinge pe Ion în dubă, doar de aceea ce acesta a încercat să mâne camionul spre cimitir. Nimeni nu se feri într-o parte și un alt milițian îl ochi pe Radu și apăsă pe trăgaci. Îl nimeri în mână. Oamenii tăbărâră pe milițieni, îi legară fedeleș și-i băgară în dubă. În timp ce lumea îl mută pe Valeriu într-un alt camion și se porni spre cimitir, Ion urca la volanul dubei și-i duse pe milițieni pe un câmp de lângă Dubăsari. Lăsă acolo duba și se urcă în mașina lui Radu, și se grăbiră să se întoarcă la cimitir, ca să ia parte și ei la înmormântare. Au ajuns când tocmai îl coborau pe Valeriu în groapă.
