Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Vecina mea de la nouă e o putinistă înrăită. Ori de câte ori o întâlnesc în lift sau pe scări nu pregetă să-l laude pe Putin și să-i înfiereze pe americani și ucraineni. Iar eu de fiecare dată îi închid gura.
Azi îmi sună la ușă și eu ies pe palier. De când am aflat cum gândește nu o mai primesc în casă. Știu ce vrea, dar am lăsat-o pe ea prima să-și spună păsul. Îi curg hainele de pe ea și părul cărunt îi iese prin găurile broboadei. Poartă un palton cumpărat în anii optzeci, e slabă ca un pai și nu mai are niciun dinte în gură.
O cheamă Vlada Emilianovna și pe vremuri fusese arhitectă. Își frământă mâinile în fața mea și nu îndrăznește să-și deschidă gura.
Vlada Emilianovna are șaptezeci și cinci de ani, are o fată de cincizeci de ani, care, la rândul ei, are un fiu de douăzeci de ani. Nimeni dintre ei nu lucrează și, până acum, două luni toți au trăit doar de pe urma pensiei ei, pe care însă în ultima vreme le-o ia statul, după ce nepotul ei nu a întors banii împrumutați de la o companie de creditare.
Nepotul ei i-a nenorocit pe toți. Firma i-a dat în judecată și vor să le ia și apartamentul, că altceva nu mai au ce să le mai ia. De la o zi la alta s-ar putea să-i arunce în stradă. Nepotul ei e un bețiv incurabil. Chiar și în aceste clipe când noi stăm față în față pe palierul de la nouă și ea nu se încumetă să-mi spună de ce m-a căutat, el bea de stinge în vreo bombă din cartier.
Voia să-i dau treizeci de lei, pentru a-și putea cumpăra o pâine și o sticlă de lapte, nu mai mult, doar treizeci de lei ca să-și cumpere o franzelă orășenească și o sticlă de lapte. Nu mai pusese nimic în gură de două zile.
Bine, bine, dar de ce o venit să-mi ceară mie bani și nu s-o dus la putiniștii ei de la trei? De ce? Fiindcă ăia nici să stea de vorbă cu ea nu vor. Ei nici măcar nu-i deschid ușa, iar când se întâlnesc pe stradă nu-i răspund la salut și o ocolesc, deși, atât unii, cât și alții îl venerează pe tătuca din Kremlin.
Pe obrajii stafidiți și zbârciți îi șiroiau puzderie de lacrimi. I-am înmânat câteva bancnote de-o sută de lei. Îi tremurau mâinile când le-a luat. Când i-am dat banii, i-am spus că Putin e un ucigaș, e cel mai mare ucigaș din secolul ăsta și ea, pentru prima dată în ultima vreme, nu m-a contrazis. Mă asculta cu ochii în pământ. I-am spus tot ce credeam despre Putin, după care am lăsat-o să plece.
Știam că nu am convins-o, cu toate că nu a făcut nicio încercare ca să mă contrazică. Deși îmi luase banii mei, eram sigur că nu pe mine mă iubea ea, ci pe tătuca din Kremlin. Ea pe el îl venera și îl va venera, chiar și după ce compania de creditare o să le ia casa și o să-i arunce în stradă. Chiar și atunci când o să pescuiască resturi alimentare în tomberoane, o să-l venereze în continuare. Ea nu-și iubește fiica sau nepotul. Ea nu iubește pe nimeni din lumea asta, în afară de Putin, pe care însă îl doare în călcâi de dragostea ei habotnică.
Vlada Emilianovna a deschis ușa casei grăbindu-se să intre mai repede înăuntru de parcă se temea ca eu să nu mă răzgândesc și să-i cer banii înapoi.
Nu, n-aveam de gând să mă răzgândesc și nu voiam să-i cer banii înapoi. Aflată pe buza prăpastiei, ea ura toată lumea, bașca un singur om.
Eu am închis ușa, nefiind sigur că am procedat bine, ajutând o putinistă fanatică, deși lipită pământului. Voi i-ați da bani unui om de felul ăsta dacă ați ști că e putinist și că, orice i-ați spune, nu i-ați putea clinti convingerile pe care le are?
NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
